Bikes vs Cars

Săptămâna trecută, la protest, bicicliștii au intrat pe pod.

Au fost opriți și n-au avut voie…

Apoi, ziua următoare…

Era un polițist per activist, nu?

Rafael a filmat. Cred că e pe blog-ul „Bicla e legală”.

William, i-ai scris ministrului Transporturilor

despre pista de pe Paulista?

Am trimis un e-mail și n-am primit răspuns, ca de obicei.

În 2008, am venit aici la studii.

Voiam să-mi aduc mașina.

Traficul era aglomerat și mă temeam să conduc.

Am mers cu autobuzul în primele șase luni. Era foarte scump.

Într-o zi, m-am dus cu bicicleta la universitate.

Nu știam pe nimeni în oraș.

Am făcut-o pe cont propriu.

A fost înfricoșător.

Dar am ajuns la cursuri vioaie,

cu mintea limpede, fericită,

cu mai multă energie și adrenalină.

Asta m-a făcut să repet experiența.

Într-o zi, am devenit biciclistă la São Paulo.

Acum, am mulți prieteni, o adevărată familie aici.

Încercăm să înțelegem ce se întâmplă cu orașul nostru.

Ce influențează deciziile primarului

de a construi piste sau un pod pentru mașini?

De ce e transportul în comun scump, deși e îngrozitor?

Cine alege? Care-s criteriile?

Cine finanțează totul? Ce interese sunt la mijloc?

Cred că asta e o problema critică în fiecare oraș.

Iubesc bicicleta, urăsc condusul,

deci n-ar trebui să locuiesc în LA.

Vreau să merg cu bicicleta sau pe jos cât mai mult,

așa că mi-am organizat viața în așa fel încât să dau la pedale cât mai des.

Vrei să coborâm? Ești gata?

Iar te-ai încălțat pe dos? Da.

- Ești gata? - N-ai luat și gustări?

- Ce faci, tati? - Nu, n-am luat și gustări.

- Haide! - Nu, mi-e frică.

- E prea greu să cobor treptele. - Fiindcă te-ai încălțat pe dos.

Stai aici cât deschid garajul, bine?

Deschidem garajul!

Să mergem!

La trecerea dintre secolele XIX și XX,

20% dintre locuitorii LA mergeau la muncă cu bicicleta.

Nu luau mașina, să conducă două ore până la serviciu.

Toți lucrau lângă casă.

Era un alt Los Angeles.

În LA, în anii 1900, lumea mergea cu bicicleta.

Dacă vă puteți imagina cu 20% mai puține mașini pe străzi,

simplul gând te poate umple de bucurie.

Când explorezi Los Angelesul,

nu trebuie să treci prin curțile oamenilor.

Ar putea fi periculos. Poți fi împușcat.

ATENȚIE, CÂINE RĂU

Pe aici era o autostradă pentru biciclete.

Știți ceva despre ea?

Dalele încă sunt acolo, știu că-s ale primăriei.

- Fain. - Mika, vino aici!

- Mulțumesc. - Cu plăcere.

Acum vreo șapte sau opt ani,

am văzut o imagine cu bicicliști coborând dinspre Pasadena

pe o promenadă din scânduri.

Nu mi-a venit să cred.

M-am gândit: „Unde era asta? Mai există?

De ce a dispărut? Cine a distrus-o?”

Adesea mă uit printre case,

fiindcă aleea ar fi fost prin spatele lor.

Când vezi imaginea aia,

te întrebi cum ar fi

dacă fiecare autostradă din LA ar fi pentru biciclete

și nu pentru mașini.

Bun venit la Cars and Coffee Irvine!

Dacă iubești mașinile, aici este un soi de Mecca.

Aici sunt aproape 100 de ani

de istorie auto într-o singură parcare.

FOST ȘEF DE MARKETING

Dacă nu înțelegi asta, nu înțelegi automobilele.

PRIVIȚI VĂ ROG, NU ATINGEȚI

Cei care le conduc

se visează piloți de curse.

Știu că nu sunt, dar se simt de parcă au această abilitate.

De parcă ar putea fi piloți,

de parcă-s la volanul unor mașini care au fost la Le Mans

sau duminica, pe pista de curse.

„Aș putea conduce așa. Vreau să fiu ca el.”

Te face să te simți mai bine. Pur și simplu.

- Ia te uită, barosanul! - Știu. Nu-i așa?

Frumos.

- A fost grozav. Mulțumesc. - A fost o plăcere.

Vreau aer mai curat pentru copii?

Nu vreau încălzire globală?

Normal că nu vreau.

Cred că ne confruntăm cu aceste probleme.

Și cred că toți din parcarea asta,

deși iubim benzina

și vrem să ne conducem mașinile, vrem și noi aer mai curat

și nu vrem ca încălzirea globală

să fie așa de gravă cum e acum. E înfricoșător.

Și ei vor asta.

La urma urmei, veți vedea

că toți luptăm cu petrolul.

Suntem dependenți de el. Ni-l dorim și ne place.

E distractiv și face parte din noi.

În parcarea asta, sunt 100 de ani de istorie.

Nu-ți vine să pleci, mie sigur nu.

Am o mașina pe benzină, deși sunt foarte ecologic.

Mă numesc Raquel Rolnik. Sunt planificator urbanistic

și predau planificare urbană

la Facultatea de Arhitectură și Urbanism

de la Universitatea São Paulo din Brazilia.

Și urăsc să conduc.

- Atenție! - N-am văzut-o.

Vă spun, sunt un șofer groaznic.

Dar nu există opțiune de transport în comun

cu care să merg zilnic la universitate.

Uneori, când conduci, mai ales când sunt ambuteiaje,

te gândești: „Îmi las mașina aici,

în mijlocul străzii, și plec pe jos.

Plec și vreau să dispară mașina asta.”

Mă gândesc adesea la asta și nu doar eu.

Dar e imposibil. Cum să lași mașina în mijlocul străzii?

Ce se va întâmpla? E imposibil, deci…

Mi-aș dori să am o mașină care să dispară peste noapte.

Dacă industria auto ar fabrica așa ceva,

poate ar fi o soluție bună.

Ceva care dispare și reapare.

20 DE MILIOANE DE OAMENI LOCUIESC ÎN SÃO PAULO

ȘAPTE MILIOANE DE MAȘINI ÎNMATRICULATE

E o mare provocare să mergi cu bicicleta prin São Paulo.

Trebuie să ai voință.

JULIE TRĂIEȘTE!

Julie era o fată faină și fericită.

A fost ucisă aici în 2011.

A fost lovită de un autobuz pe bulevardul Paulista.

Ea se ducea la muncă.

Era biologă și lucra cu celule stem.

Pedala liniștită, nu era deloc agresivă.

Autobuzul nu era pe banda sa. A înghesuit-o spre banda asta.

Apoi, a lovit-o un alt autobuz.

Când văd bicicletele-fantomă, rămân șocată.

Fiindcă îmi amintesc că e posibil să mor pe bicicletă.

Există posibilitatea asta și e nașpa.

Realizez că-s în São Paulo.

Când a murit Julie, am venit aici ca să înțelegem ce s-a întâmplat,

de ce sunt bicicliștii înghesuiți.

Există un punct în care autobuzele

ARHITECT

încep să accelereze

și trebuie să depășească ca să intre în stație.

Șoferul de autobuz nu-l vede pe ciclist. E un unghi mort.

Nu e vina șoferului, nici a biciclistului.

E un sistem defectuos care nu ține cont de oameni.

Nu e proiectat pentru bicicliști sau pentru șoferii de autobuz.

Sistemul creează acest stres.

Ăsta e bulevardul Paulista.

- Aici? - Aici.

Așa arată bulevardul acum.

Dimensiunea benzilor

le permite mașinilor să meargă cu 100 km/h.

Noi vrem să reducem lățimea benzilor pentru mașini

și să stabilim o viteză de 40-50 km la oră.

Astfel, am putea câștiga doi metri pentru o pistă de biciclete

și am avea și copaci.

Separarea n-ar ajuta doar traficul,

ci ar asigura protecția bicicliștilor.

Proiectul e inițiativa noastră.

Nu avem un contract.

Realist vorbind, dacă nu se face nimic în următorii 20 de ani,

nu se va face niciodată.

Departamentul de monitorizare a traficului se gândește doar la mașini.

Vrea să prevină ambuteiajele…

nu situațiile riscante pentru oameni.

Se îngrijește de fluxul mașinilor. Nu se interesează de oameni.

UN BICICLIST MOARE SĂPTĂMÂNAL LA SÃO PAULO

Când industria auto a devenit principalul sector industrial

al dezvoltării industriale din Brazilia,

planificarea urbană s-a axat doar asupra mașinilor.

Brazilia a hotărât să renunțe

la metrouri și la tramvaie

și să le înlocuiască cu mașini și cu autobuze

CÂNDVA, LOS ANGELES A AVUT CEL MAI BUN TRANSPORT ÎN COMUN DIN LUME

ÎN PREZENT, 70% DIN SUPRAFAȚA ORAȘULUI E DEDICATĂ STRĂZILOR ȘI PARCĂRILOR

Îmi amintesc ultima autostradă importantă construită aici.

Singura pe care o țin minte e Autostrada 105.

A fost terminată în anii '90.

Îmi amintesc, când a fost construită,

eu și alți doi bicicliști, la o ședință

ne-am ridicat și le-am spus:

„Turnați atâta beton,

nu puteți face și o bandă de biciclete?”

Lumea a început să râdă isteric de noi.

Toți au crezut că glumim.

Chiar vreau să sar gardul.

Iată-ne pe rămășițele vechii Alei pentru Bicicliști California.

Cei care au construit-o

au vrut să-i ajute pe oameni să ajungă ușor și eficient în centru.

Când au apărut mașinile, totul a fost dat la o parte.

Asta e Promenada Arroyo Seco,

prima autostradă pentru mașini, care a dat tonul

transformării orașului în capitala mașinilor.