Known Universe

De la impacturi planetare,

la ciocniri galactice,

Universul se află pe un curs de coliziune.

Ce se petrece când aceşti doi monştri se ciocnesc?

Ei bine, probabil

cea mai violentă explozie cunoscută de noi în Univers.

Când Universul se dezlănţuie,

Pământul nostru ar putea fi prins la mijloc, în foc încrucişat.

Dacă eşti în raza a 1.000 de ani lumină,

eşti mort.

Acest fenomen, pur şi simplu, te va prăji.

Trecutul planetei noastre e marcat de riscul extincţiilor.

Acesta a fost un dezastru epopeic.

Un dezastru global.

Viitorul nostru este în pericol.

Nu-i nici o îndoială, un asemenea impact va mai avea loc.

Întrebarea e desigur, când?

S-ar putea petrece mâine.

UNIVERSUL ŞTIUT: PE CURS DE COLIZIUNE

În decursul următoarei ore,

vă vom arăta cele mai puternice ciocniri din Univers.

Începând cu trecutul,

cu impactul cea format Pământul şi ne-a creat Luna.

Apoi vom vedea ce zboară în jurul planetei noastre, chiar acum...

...şi-i vom cunoaşte pe oamenii care lucrează pentru a ne proteja de Apocalipsă.

În final, vom privi spre viitor,

pe măsură ce vom călători (virtual) în spaţiul infinit,

Pentru a fi martorii celor mai violente ciocniri din Univers...

..şi vom vedea cum galaxia noastră, Calea Lactee,

îşi va găsi sfârşitul într-unul dintre cele mai mari dezastre cosmice...

Aşadar adăpostiţi-vă

şi fiţi gata de artificii,

pentru că ne aflăm pe un curs de coliziune.

Acolo în spaţiu, există asteroizi

de care nici măcar Bruce Willis din "Armageddon", nu ne poate salva.

Bolovani de fier,

grămezi masive de pietre...

...şi obiecte de mărimea munţilor.

Asteroizii pot fi subiectul unui film de vară de succes,

dar e oare vreo urmă de adevăr în ceea ce vedem pe ecran?

Acolo în afară, există roci mari,

care sunt foarte periculoşi, dacă ne lovesc.

Şi dacă nu mă credeţi, puteţi întreba dinozaurii.

Oh, staţi, n-o puteţi face! Pentru că sunt morţi...

Cu toţii am auzit de asteroidul care a lovit Pământul

şi a transformat dinozaurii... ...în exponate de muzeu.

Cel mai recent impact major a avut loc acum un secol,

într-o regiune slab populată a Siberiei, numită Tunguska.

Acest asteroid de 90 de metri diametru,

a explodat cu forţa a 1.000 de bombe atomice tip-Hiroshima.

Dacă ar fi lovit un oraş mare,

ar fi putut omorî o jumătate de milion de oameni.

Partea înspăimântătoare e

că ne gândim că evenimente de proporţii similare

ar trebui să se petreacă la fiecare o sută de ani.

Ceea ce nu este o garanţie că nu pot avea loc oricând mai devreme,

ci că statistic, ne aşteaptă încă unul.

Chiar dacă nu am fost loviţi de niciun asteroid mai mare, în ultima sută de ani,

actualmente suntem bombardaţi permanent.

Pentru a găsi dovezi,

tot ce vă trebuie e... ...un furtun.

Fie că mă credeţi sau nu, acoperişul casei mele este acoperit cu meteoriţi.

Nu glumesc. E adevărul.

Voi folosi acest furtun şi-mi voi spăla acoperişul casei

şi toată apa va ajunge în acea găleată, de acolo,

Pe fundul ei, am pus un magnet.

Toţi meteoriţii ar trebui să se lipească de el,

deoarece sunt alcătuiţi predominant din fier.

Hai să vedem ce e în găleată.

Oh, arată grozav.

E fantastic.

Aşa cum puteţi vedea,

suprafaţa magnetului e acoperită cu o puzderie de mici particule negre.

Majoritatea acestora sunt cenuşi zburătoare,

dar câţiva dintre ei, sunt micro-meteoriţi.

Acesta este un micro-meteorit.

Şi iată un altul, chiar aici.

Şi drept aici, în centru, e unul mare şi voluminos.

Dacă mergem mai jos, găsim oh, unul micuţ, chiar acolo.

Majoritatea meteoriţilor ard la trecerea prin atmosferă,

dar câţiva au rezistat şi au aterizat pe acoperiş.

Fac pariu că şi dumneavoastră aveţi câţiva, pe propriul acoperiş.

Aceşti infimi meteoriţi

dovedesc că Pământul se află în mijlocul unui poligon cosmic.

Dar nu toţi asteroizii sunt atât de mici.

Câte unii dintre aceştia, măsoară kilometri.

Şi pentru a înţelege primejdia, trebuie să călătorim 4,5 milioane de ani

pentru a studia coliziunile care au modelat sistemul nostru solar.

Erau asteroizi şi comete cu miile,

mult mai multe ca în prezent.

Străbăteau sistemul solar, deseori ciocnindu-se cu planetele.

Era un loc violent.

"Violent" e prea puţin spus

pentru a descrie unele din aceste impacturi colosale.

Aproape fiecare planetă din sistemul nostru solar,

poartă asemenea cicatrici,

cum e Mercur, cea mai apropiată planetă de Soare.

Când privim planeta Mercur, vedem giganticul crater numit Bazinul Caloris,

creat în urma unui impact.

Are aproape 1.700 de kilometri în diametru.

Păi, e un crater lat, cât e California de lungă.

Venus, a doua planetă de la Soare,

a fost lovită atât de tare, încât acum se învârte invers.

Ştim aceasta, pentru că Soarele şi tot restul planetelor,

au aceeaşi direcţie de rotaţie.

Gândiţi-vă doar, ceva a lovit planeta Venus atât de puternic,

încât i-a imprimat o rotaţie de sens opus.

Şi apoi a Marte,

sediul celui mai mare crater, cunoscut în sistemul nostru solar.

Motivul pentru care zona de la Polul Nord marţian

e atât de joasă, se datorează înlăturării crustei

în urma unui impact atât de gigantic,

încât a lăsat un crater cât aproape jumătate de planetă.

Craterul e atât de mare,

încât nu poate fi văzut în întregime, decât din spaţiu.

În imagine, e reprezentat de albastru şi verde.

Cât de mare a fost acest impact?

Imaginaţi-vă un meteorit cât Australia,

vâjâind din cer,

cu o viteză de 20 de ori mai mare, decât a unui avion modern cu reacţie.

Se izbeşte de Marte

şi lasă în urmă, această enormă gaură în solul planetei.

Pentru a vă face o idee

asupra cuantumului de energie din aceste mega-impacturi,

se estimează că acela de pe Marte

a fost de ordinul a 100 de miliarde de gigatone de TNT.

Este de 200.000 de miliarde de ori, mai puternic

decât cea mai mare armă nucleară detonată vreodată.

Toţi vecinii noştri planetari au fost loviţi,

dar cum rămâne cu Pământul?

A suferit şi el vreo asemenea pedeapsă?

Uimitor, credem că Pământul

a fost implicat într-o ciocnire mai mare, decât cea de pe Marte.

Un şoc de asemenea proporţii gigantice,

încât a dus la crearea Lunii noastre.

Luna însăşi s-a născut dintr-o coliziune enormă

între Pământul, de acum 4,5 miliarde de ani

şi o protoplanetă de ordinul lui Marte.

Luna noastră s-a format după ce un corp de aproape 6.500 de kilometri diametru

s-a izbit de Pământ.

Dacă ne-am putea întoarce în timp,

chiar în momentul dinaintea formării Lunii,

am putea vedea Pământul primitiv exact în momentul răcirii,

în care totul decurgea destul de bine,

după care: "Oh, ce-i aia de-acolo?

Te-ai uita în sus, ai vedea venind ceva cât planeta Marte şi ai spune:

"Oh, va fi ceva pe cinste!"

Pe măsură ce corpurile cereşti se apropie unul de celălalt,

gravitaţia lor începe să le alungească şi să le despice.

S-ar ciocni, iar impactul v-ar orbi.

Ar fi precum explozia fiecărui dispozitiv nuclear de pe Pământ,

şi probabil, de miliarde de ori peste.

În timp ce obiectul ar brăzda Pământul,

ar arunca în aer sute de miliarde de tone de roci,

care vor sfârşi prin a orbita în jurul planetei.

Pământul ar fi topit şi incandescent,

ar exista deja un inel de materie

şi ar fi nevoie de o relativ scurtă perioadă de timp,

ani sau sute de ani,

pentru ca Luna să se re-alipească, iar apoi să înceapă să se structureze.

Deci cât de norocos a fost Pământul

să fie lovit suficient de puternic încât să ducă la crearea Lunii,

dar nu într-atât încât, să fie distrusă întreaga planetă?

Iisuse!

OK, opreşte.

Pentru a afla cum a supravieţuit Pământul,

astronomul Peter Schultz de la "Brown University"

foloseşte "artileria grea" pentru a recrea ciocnirea în laborator.

ceea ce dorim să facem,

e să privim în interiorul unui impact, atunci când are loc.

Aşa că vom folosi această bilă transparentă de acril,

prin care putem privi în interiorul "planetei".

Pentru a recrea impactul, Shultz va folosi tunul vertical al NASA.

Va lansa sfera în bila acrilică, de 10 ori mai rapid decât un glonţ,

în interiorul acestei camere ranforsate, pentru explozii.

Vine atât de rapid,

încât va echivala un corp mare la o viteză mai mică.

Shultz poziţionează cu grijă tunul,

sperând să obţină aici acelaşi unghi

precum al corpului ceresc care a lovit Pământul,

acum miliarde de ani.

Gata!

Oh, Iisuse!

Ha! Gata, stop!

Ei bine, luaţi-vă adio de la mica mea prietenă.

Vreau să văd ce am obţinut.

Oho, bună lovitură!

E uimitor,

am lovit-o chiar aici!

Experimentul arată că orice a lovit Terra acum miliarde de ani,

a făcut-o sub un unghi foarte ascuţit.

Acesta este tipul de impact care ar fi creat Luna.

Oh Iisuse!

Acum chiar a fost lovită în plin!

Un impact prea direct, ar fi spulberat Pământul.

Dacă ar fi fost prea oblic, Şi-ar fi continuat drumul, cu toate cu resturile după el.

Spre norocul nostru, Pământul nu şi-a găsit sfârşitul,

iar noi ne-am pomenit cu Luna,

ceea ce arată că impacturile şi ciocnirile cataclismice

sunt modul Universului de a pune lucrurile la locul lor.