Files of the Unexplained

Îmi amintesc o noapte, în copilărie,

mă uitam la acel film, Războiul Lumilor.

M-a speriat de-a binelea din cauza tuturor navelor spațiale.

Ele circulau prin zonă fulgerând oameni și case.

Tatăl meu mi-a spus: "Fiu, ăsta e doar un film."

A zis: „Lucruri de genul ăsta nu există.”

Până într-o zi...

Doi bărbați locali au confruntat autoritățile cu o poveste destul de bizară.

Charles Hickson și Calvin Parker au povestit despre o navă ciudată

care a aterizat lângă locul lor de pescuit

și despre faptul că au fost luați la bord de trei creaturi extraterestre.

Jur că am făcut un atac de cord.

Eu... Eu am fost la un deget de moarte.

Și pe mine m-a speriat de moarte, fiule.

Trecusem prin destul iad pe acest pământ,

și acum mai trebuia să trec și prin așa ceva.

I-am zis: „Acum, tati, spune-mi ce s-a întâmplat în noaptea aceea.”

A început să-mi spună,

și, dintr-o dată, am observat că i s-au umectat ochii.

L-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, tati?”

Mi-a zis: „Fiu, am fost speriat în viața mea,

dar nimic nu m-a speriat așa cum m-a speriat asta.”

„Mi-a fost atât de frică că aveau să mă ia de aici,

și nu aveau să știe niciodată ce s-a întâmplat cu noi.”

În seara zilei de 11 octombrie 1973,

Charlie Hickson și Calvin Parker pescau pe un râu

și au pretins că au avut o întâlnire extraterestră.

Timp de 50 de ani, mulți s-au întrebat: „Ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte?”

Iubesc totul la Mississippi.

Sunetul fluierului unui tren,

berea Barq's.

Este pur și simplu un mod de viață. Modul în care am fost crescut.

Nu ne grăbim.

Este pur și simplu calea de a trăi acolo.

Tati și cu mine ne-am mutat la Pascagoula în 1969.

Pascagoula era un sat de pescari adormit,

până la construirea unei, uh, șantiere navale.

Șantierul Naval Ingalls a început să fabrice distrugătoare

pentru Marina SUA încă din anii '50,

ceea ce necesita muncitori,

și a recrutat muncitori din tot statul.

Rata criminalității era foarte scăzută.

Încă puteai, la vremea aceea, să dormi cu geamurile deschise

și, uhm, ușile lăsate deschise.

Tati era cel mai bun prieten al meu. Mergeam mult la pescuit.

Tati știa pur și simplu cum să prindă pești. Și mă scotea din sărite.

El scotea pești în barcă, și eu nu prindeam nimic.

Îmi aruncam plutitorul sau aruncam lângă el,

și tot nu prindeam nimic.

Obișnuiam să mergem să culegem mure și toate astea.

Creșteam propriii porci și vaci. Și făceam totul.

Ne descurcam singuri.

Calvin și cu mine am mers la școală împreună.

Nu locuiam foarte departe unul de celălalt.

El avea 18 ani atunci. Aceeași vârstă cu mine.

Calvin, tatăl lui, și tatăl meu, toți mergeam la camping.

Petreceam mult timp împreună.

Tatăl meu l-a ajutat să-și găsească un loc de muncă la unul dintre șantierele navale.

Într-o zi, au decis să meargă la pescuit după muncă,

și așa au ajuns la râu.

Și atunci s-a întâmplat totul.

Tocmai prinsese-mă omă și o trăgeam spre barcă.

Când m-am întors, am înghețat de frică.

Un sunet de șuierat a fost tot ce am auzit.

La vreo 18-21 de metri distanță,

un fel de navă se apropia de pământ.

A zis că nava asta stătea deasupra...

Nu atingea pământul, deasupra pământului,

și avea lumini pe ea.

Părea că doar s-a oprit, tocmai a aterizat.

Dintr-o dată, uh... o parte din ea s-a deschis.

Părea că mă ținese în stare de fascinație.

Poate că vor pleca.

Putem fugi la mașină, să scăpăm de aici.

Și apoi, dintr-o dată, au ieșit acești trei ființe.

Nu au atins niciodată pământul.

Doi dintre ei au mers direct la el, iar unul la Calvin.

Nu-mi amintesc să fi văzut ochi.

Aveau ceva în centrul a ceea ce aș numi o față.

Ceva care ieșea direct în afară,

mai mult sau mai puțin unde ar fi nasul pe fața unui om.

Nu am văzut gât.

Părea că doar stă pe un... pe un corp.

Și nu aveau mâini așa cum le avem noi.

Ele... Aveau mai degrabă cceva ca niște clești sau gheare.

L-au apucat de braț.

Și a zis că din acel moment, nu-și mai putea mișca ochii.

Nu putea vorbi. Era doar... Era complet paralizat.

Una dintre ele l-a prins pe Calvin.

L-am văzut căzând inert și am aflat mai târziu că leșinase.

Era un fel de zgomot de bâzâit. Doar unul dintre ei îl făcea. Un fel de „Hmm.”

Exact așa. Și singurul pe care l-am văzut, acel zgomot l-a făcut.

De ceilalți nu am mai auzit pentru că eram într-un punct

în care leșinasem.

Doi dintre ei mi-au apucat brațele. Câte unul de fiecare parte.

M-au dus pe amândoi în interiorul navei spațiale.

Și a descris locul ca fiind în interiorul unui bec.

Era atât de luminos.

Eram singur pentru ceea ce părea o eternitate.

„Doamne ajută-ne. Unde e Calvin? Ce i-au făcut?”

Apoi l-am văzut.

Ceva asemănător cu un ochi mare mi s-a părut că iese direct din perete.

Am încercat să-mi închid ochii, dar nu am putut.

Ochiul s-a apropiat. S-a oprit la cam 15 centimetri de fața mea.

Ochiul a zăbovit acolo o vreme,

apoi a început să coboare pe corpul meu

și s-a întors să-mi scaneze tot corpul.

Tati a estimat că a fost acolo probabil 30 de minute.

A zis: „Când m-au adus înapoi,

m-au dus înapoi în același loc unde m-au luat.”

Și a zis că Calvin stătea acolo lângă râu...

Cu brațele întinse așa, parcă se uita la ceva.

Chiar înainte să ajung la el, am auzit din nou sunetul de șuierat.

Și, în timp ce mă uitam în jur, am văzut luminile albastre pâlpâind.

Și aproape instantaneu, nava a dispărut.

Primul lor instinct a fost să urce în mașină și să meargă acasă.

Și asta au și făcut, îndreptându-se încolo.

Apoi, vorbeau, au zis:

„Știi, trebuie să anunțăm ... autoritățile despre asta

pentru că... S-ar putea ca cineva să se pregătească să ne invadeze.”

Au fost doi bărbați

care au venit la secția șerifului, în jur de 8:30, 9:00.

Erau toți agitați, supărați,

voiau să sară pe pereți, histerici, plângând.

Asta e tot ce știu despre ce s-a întâmplat.

În ceea ce privește pe mine, dacă am văzut ce s-a întâmplat, nu știu.

Secția șerifului, Fred Diamond,

s-a simțit mai degrabă ca o interogare decât ca o discuție cu cineva.

Nu știam ce o să fac, sau unde o să mă duc,

sau pe cine o să văd, sau cui o să-i spun.

M-am hotărât să nu spun nimănui, totuși.

Ei bine, nu am aflat despre asta imediat.

Cred că au trecut cam trei zile.

Și auzisem că s-a întâmplat ceva.

Nu mi-am dat seama de amploarea până nu l-am văzut fizic pe Calvin.

Pe atunci, voiam să o protejez și nu știam cum.

Asta s-a întâmplat în octombrie.

Ne-am căsătorit în noiembrie.

Nu știam cum să țin secretul,

pentru că toată presa

a bombardat zona.

Doi bărbați din Mississippi spun că au fost examinați de creaturi dintr-o navă spațială.

Există o oarecare îndoială cu privire la modul în care povestea a ieșit atât de repede.

Calvin credea că Charlie ar fi putut să scuipe informația,

pentru că presa națională să preia subiectul atât de repede

a fost destul de fenomenal.

Rolling Stone a venit în oraș.

Nu-mi amintesc să fi citit articolul pe care l-au scris.

Aveam 12 ani.

Și îmi amintesc că în weekendul acela, cred că subiectul a explodat.

Ca o știre de senzație.

Eram la o petrecere în pijamale la casa unei prietene,

și, uh, tot ce îmi amintesc este că am spus,

"De ce tatăl tău pune folie de aluminiu în ferestre?"

Și ea a zis: „Ei bine, nu știu.” Așa că m-am dus și l-am întrebat.

Și el a zis: „E ca să nu le permită extratereștrilor să ne pătrundă în creiere.”

OZN-urile sunt aici acum.

Un număr de oameni de știință îi iau foarte în serios.

Secția șerifului primea

cam două-trei mii de apeluri telefonice în acea săptămână.

Aceia erau în mare parte oameni speriați, sau îngrijorați, sau curioși.

Era o dezordine aici. Vreau să spun, cum era orașul.

Știu cum funcționează secția de poliție cu, știi, apeluri care sosesc.

Pur și simplu nu-mi pot imagina câte apeluri au primit.

Nu doar acolo, ci, știi, și la nivel de comitat.

Văzând lumini albastre, și oamenii erau speriați.

La început, a fost tratat ca o glumă proastă.

Dar nimeni care a vorbit cu cei doi bărbați nu mai râde acum.

Există două reacții diferite.

Oamenii care se temeau să stea singuri acasă noaptea.

Știi, căști din folie de aluminiu și lucruri de genul ăsta.

Și au fost și unii oameni care au respins povestea.

Majoritatea oamenilor din Pascagoula

probabil au ignorat-o și au spus: „Asta nu s-a putut întâmpla.”

Era pur și simplu prea de domeniul fantastic pentru a fi... a fi ceva ce s-a putut întâmpla.

Știi, primul lucru pe care cineva mi l-a întrebat când am mers la biserică,

au fost de genul: „Da, erau beți ăia?”

Știam că spunea adevărul, fără îndoială.

Fără dovezi concrete care să le susțină răpirea,

orașul s-a divizat în a crede sau nu afirmațiile lui Charlie și Calvin.

Cu toate acestea, povestea lor nu s-a schimbat niciodată.

Tati era mereu un pic vesel, îi plăcea să râdă și toate astea.

Și după ce i s-a întâmplat asta, i-a dispărut o parte din asta.

Se vedea în ochii lui, pe fața lui.

Și mintea lui era mereu în priză.

Și pentru mult timp, știu sigur că a avut probleme cu somnul.

Mama mea, era îngrozită de moarte.

A înnebunit-o. Adică, serios, chiar așa.

Avea transpirații reci.

Trebuia să-și schimbe cearșafurile măcar de două, trei ori pe noapte.

Din cauza transpirațiilor reci.

Și nu a mai fost niciodată la fel, și nici eu.

Tatăl meu, fiind mai în vârstă,

și ce pățise în Coreea și chestii de genul ăsta,

era mai pregătit pentru așa ceva decât Calvin.

Când Calvin a ieșit din mașină,

prima oară când l-am văzut de când s-a întâmplat, patru zile mai târziu,

nu pot să spun că a alergat spre mine,

dar a ajuns la mine destul de repede.

Ne-am îmbrățișat și ne-am strâns în brațe pentru cel mai lung timp.