BARDO, False Chronicle of a Handful of Truths

- Nu vrea să iasă. - Poftim?

- Vrea să rămână în burtă. - De ce?

Spune că lumea e varză.

Aveți vreo alergie?

- Nu, dar… - Nu mișcați, vă rog!

- Bine. - Depărtați picioarele!

Respirați!

- Relaxați-vă! - Da.

Hai că poți, micuțule!

Gata. S-a isprăvit.

- V-ați descurcat bine. - Bravo!

Așa.

Bravo!

- Ce s-a întâmplat? - A rămas în burtă.

- Cine? - Mateo. Nu vrea să iasă.

Am văzut o foarfecă.

Ce facem?

Nu știu.

Cum o să se hrănească?

Poate mă va devora pe mine.

Și pe tine.

BARDO, FALSA CRONICĂ A CÂTORVA ADEVĂRURI

Bun-venit la bordul Metro Expo Line!

Capătul de linie este stația Santa Monica Centru.

Urmează stația Expo Park/USC.

E normal?

Sunetul acela e normal?

Părea doar un zvon, dar s-a dovedit a fi aievea.

După săptămâni de tensiuni între cele două țări…

Rahat!

…președintele mexican s-a întâlnit cu secretarul de stat la Casa Albă.

Nu știm detalii, dar sursele ne asigură

că guvernul a aprobat ca firma Amazon să cumpere statul mexican Baja California.

Da, ați auzit bine.

Multinaționala americană Amazon vrea să cumpere statul mexican nordic

cu sprijinul guvernului Statelor Unite.

Iată ce au declarat la conferința de presă președinții Halbrook și Soler.

Granițele sunt trasate de oameni.

Trebuie să slujească nevoile acestora.

Mutând granița, un teritoriu subdezvoltat

poate ajunge un tărâm al făgăduinței dezvoltat.

Amândoi ne dorim ca această tranzacție istorică

să fie un omagiu pentru țările noastre.

Să sărbătorim decizia suverană a acestei integrări economice!

Negociere, nu invazie!

Poporul mexican a hotărât prin referendum…

Vă așteaptă.

- Domnule ambasador Jones. - Domnule Gama!

Te-au mutat în castel?

Nu, dar diseară are loc aici un eveniment

și guvernul mexican vrea să țin un discurs.

În după-amiaza asta e repetiția.

- Scuze că ai bătut atâta drum! - Nu-i nimic.

Am crezut că președintele Halbrook te-a numit împăratul Mexicului.

Încă nu!

Ce se întâmplă?

După cum bine știi,

sărbătorim 175 de ani de la finalul Războiului mexicano-american.

- „Sărbătoriți”? - Adică e un omagiu.

Sincer, n-a fost un război, ci o invazie.

Tineri din ambele tabere s-au înfruntat cu arme.

- Multe vieți pierdute! - Ați pierdut câteva mii.

Noi, mult mai multe și jumătate din țară.

- Să spunem drept, n-ați pierdut-o. - E adevărat. Ați luat-o voi cu japca!

- Am plătit-o. - Da, 15 milioane de peso.

- Să lăsăm trecutul! Un ceai? - Nu, mulțumesc.

Încerc de luni bune să-i iau interviu președintelui Halbrook.

Chiar i-am promis șefului de cabinet că tund gratis gazonul de la Casa Albă.

Ești mare figură!

- Cred că te pot ajuta în sfârșit. - Serios?

Ce-ai zice de un interviu în exclusivitate cu președintele, o oră, în Biroul Oval?

- Tu vorbești serios? - Da.

- Dar îți cerem ceva în schimb. - Mă gândeam eu…

Președintele știe ce influent ești în America Latină.

Pregătim de luni bune afacerea.

- De asta îl caut și eu. - Ascultă!

Cabinetul ăsta trebuie să se apropie

de comunitatea hispanică, mai ales mexicană.

Ți se va decerna premiul Alethea.

Ești un om cu greutate în lumea jurnaliștilor serioși.

Știi că nu voi accepta să-mi schimb discursul.

- Credeam că nu l-ai scris. - Nu.

Atunci nu va fi nevoie să-l schimbi.

Cu gândul la interviul în exclusivitate, poate-i schimbi cursul.

Oricum, gândește-te!

Ești amabil?

Așa.

Te conduc.

- Ce mai fac ai tăi? - Bine, mulțumesc.

Va trebui să mă ghidezi.

- Veneam la castel în copilărie. - Ai învățat aici?

Nu. Ne-au adus ca să învățăm despre Niños Héroes.

- Știi la ce mă refer? - Da.

De fapt, nu știu.

Spre finalul războiului,

niște cadeți au fost încercuiți de americani în castelul ăsta.

Ce mai tura-vura? I-au măcelărit.

Dar, în timp, s-a născut o legendă.

Ce legendă?

Hai!

Mișcați!

Haideți!

- Erau niște copilandri. - Da.

De asta le spunem „băieții-eroi”.

Stimabili compatrioți!

Ca să nu încapă pe mâna inamicului,

iau cu mine steagul patriei noastre!

Fie ca legenda să se înalțe deasupra Mexicului

și să ne învăluie de-a pururi!

Băga-mi-aș!

Tu ți-ai scris discursul?

Doar mexicanii pot face o legendă din această înfrângere rușinoasă!

Domnule Silverio!

- Scuze! Vă doare capul? - Nițel.

Altitudinea și poluarea îmi vin de hac după ce mă întorc în Mexic.

Tata pățește la fel când se întoarce în capitală.

Spune Mexicul nu o țară, ci o stare de spirit.

Bună glumă! Ce mai face taică-tău?

Bine. E tot la Oaxaca. Îl chinuie emfizemul.

- Îmi pare rău. Transmite-i salutări! - Sigur. Să opresc la farmacie?

Nu. Mersi, Antonio!

Au zis la radio că apăreți în emisiunea lui Luis Vivaldia.

Da. N-aș prea vrea, dar știi cum e Lucía! M-a silit să accept invitația.

Dar… n-ați văzut ce a zis despre ultimul dv. documentar?

Luis? Nu. Ce a zis?

Lucruri urâte, domnule.

Că sunteți mai rău ca Malinche.

Că faceți de rușine jurnalismul, câte și mai câte…

E o docuficțiune, Antonio.

Dacă nu știi de glumă, nu meriți să fii luat în serios.

N-am văzut documentarul, domnule.

Am văzut doar emisiunea și m-a scos din pepeni.

Luis iese acum din ședință.

Mi-a zis că vorbiți la machiaj.

Felicitări, maestre!

- Bine ați revenit! - Salut! Mersi!

Când ai venit ultima oară în studio?

- Acum mai bine de 30 de ani. - Serios? Nici nu mă născusem.

Bun-venit din nou! Pe aici.

Bine ai venit!

Deschizi, te rog?

Revenim la Gură-bogată!

Avem niște știri incredibile de ultimă oră!

Nimeni n-a mișcat un deget să-l ajute.

La capăt de linie, era ultimul pasager.

Ai naibii gringo!

L-a găsit o femeie de serviciu. O compatrioată, Refugio Domínguez.

Bună, Refugio!

- Salut! - Am reușit s-o contactăm.

Vom avea plăcerea de a discuta cu ea.

Mulțumim! Povestește ce s-a întâmplat!

Făceam curățenie, ca de obicei. Am văzut că vagonul nu era gol.

Mi-am zis că o fi vreun bețiv. Văd destui.

Apoi am zărit peștii de pe jos. Erau morți…

Haide!

Da! Filmăm! Atenție!

Nu intra!

- …șapte, opt… - Nu intra acolo!

Așteaptă!

Silverio… Îmi pare rău!

Silverio, așteaptă!

Opriți-vă!

Nu vă sincronizați!

- Tania, la dreapta! - Ce știi tu, idiotule?

Tania, mereu faci porcăria asta!

Toată lumea pe poziții!

Priscilla, la locul tău! Cinci, șase, șapte, opt.

Pe aici!

Am ajuns. Te las.

- Mersi! - Pentru puțin.

- Ce-mi văd ochii? - Bună, Marta!

Silverio Gama!

Credeam c-ai crăpat călcând pe o mină în Afghanistan!

Iată-mă aici, întreg. Deocamdată.

- Cât timp a trecut? - Mult.

Secole!

- Scuză-mă! Am fost foarte… - Ocupat, știu.

Dar puteai găsi un răgaz între documentare să mă vizitezi.

Hai, ia loc!

- Așa o să apari? - Să dau jos sacoul?

Da.

Luis s-a străduit să se bucure.

Mi-a trimis șase sticle de prosecco.

Te felicită tacit.

Nu te-a iertat că l-ai lăsat baltă.

Nu l-am lăsat baltă! Am plecat pentru un an… și s-au făcut 20.

Fugeam de cenzură și uite unde am ajuns!

Am trudit să mă afirm ca jurnalist independent,

apoi ca documentarist.

Mama încă e convinsă că e greșeala vieții mele.

Putea să fi venit și Luis. Nu l-a silit nimeni să rămână.

I-a acuzat de incompetență pe președintele Mexicului și pe „apostolii” lui…

Iar șeful postului, mare și tare, l-a chemat în timpul emisiei

și era să-l spânzure de ouă în direct.

Mare minune că i-a rămas și emisiunea asta!

N-o să găsești eroi pe aici.

Mâncăm toți același rahat.

Ne temem să pierdem și puținul pe care-l avem.

Tania?

Ce-i?