The Old Man and the Sea

BÃTRÂNUL ªI MAREA

Singur în barcã, bãtrânul pescuia în Gulf Stream.

Trecuserã 84 de zile fãrã sã prindã vreun peºte.

În primele patruzeci de zile îi þinuse tovãrãºie un bãiat.

Dar pãrinþii acestuia au spus

cã bãtrânul e, fãrã doar ºi poate, un "salado",

adicã un ghinionist cum nu se poate mai mare.

La porunca lor, bãiatul a trecut pe altã barcã,

unde a prins, din prima sãptãmânã, trei peºti mari.

Bãtrânul îl învãþase pe bãiat sã pescuiascã,

iar acesta îl îndrãgise.

Bãtrânul era cãrunt ºi plin de zbârcituri.

Avea ceafa brãzdatã de cute adânci,

iar pe mâini, urme lãsate de mânuitul peºtelui greu pe funii.

Urmele nu erau însã recente,

ci vechi, la fel ca nisipul deºertului.

Doar ochii îi erau tineri.

Ochi de culoarea mãrii, veseli ºi neînfrânþi.

Bãiatul se întrista când bãtrânul venea cu barca goalã.

Îl ajuta sã-ºi care saulele fãcute colac, cangea, harponul

ºi vela înfãºuratã în jurul catargului.

Vela era peticitã cu saci de fãinã

ºi, astfel înfãºuratã, pãrea drapelul unei veºnice înfrângeri.

Nu i-ar fi furat-o nimeni,

dar o lua acasã, împreunã cu saulele, ca sã nu le strice roua.

Cu toate cã nimeni de prin partea locului nu l-ar fi prãdat,

se gândea cã o cange ºi un harpon, lãsate în barcã, erau o ispitã.

Pescarii norocoºi din ziua aceea deja îºi spintecaserã merlinul

ºi îl duceau pe douã scânduri la cherhana,

de unde camioanele cu gheaþã îl duceau la târg, la Havana.

"Pot sã-þi ofer o bere la terasã ?" îl întrebã bãiatul.

"De ce nu ?" rãspunse bãtrânul. "Ca între pescari."

Douã beri, te rog !

Se aºezarã, ºi mulþi dintre pescari fãceau haz pe seama bãtrânului.

Dar el nu se mânie.

κi pierduse de mult mândria. ªi îºi dãdea seama de asta.

ªtia cã nu e nici o ruºine,

cã nu ºtirbea cu nimic mândria adevãratã.

Pescarii mai bãtrâni îl priveau cu tristeþe.

κi ascundeau însã mâhnirea ºi vorbeau despre curenþi,

despre adâncimile la care pescuiserã, despre vremea bunã

ºi despre câte altele mai vãzuserã.

- Santiago ? - Da.

-Vrei sã îþi aduc niºte sardele ? -Nu, du-te sã joci baseball.

Mai pot încã sã trag la vâsle ºi sã arunc nãvodul.

- ªtiu unde gãsesc patru momeli. - Mi-au rãmas din cele de azi.

- Îþi aduc eu unele proaspete. - Doar una.

- Douã. - Bine, douã.

- Nu cumva le-ai furat ? - Puteam, dar le-am cumpãrat.

Mulþumesc.

Dacã nu pot pescui cu dumneata, mãcar sã te ajut într-un fel.

M-ai cinstit cu o bere. Eºti bãrbat de-acum.

Urcarã împreunã drumul.

Bãtrânul sprijini catargul de pereþii colibei.

Înãuntru se aflau un pat, o masã, câteva scaune ºi o vatrã...

Pe pereþii maro erau o fotografie color cu Sfânta Inimã a lui Iisus

ºi o alta a Fecioarei din Cobre. Erau rãmase de la nevasta lui.

Cândva, se afla pe perete ºi o fotografie în culori a ei.

Dar o dãduse jos pentru cã, la vederea ei, se simþea prea singur.

O pusese în raft, într-un colþ, sub cãmaºa lui cea bunã.

Mâine e a 85-a zi. 85 e un numãr cu noroc.

Ce ai zice sã mã vezi venind cu unul de peste 500 kg ?

- Mai ai putere pentru aºa ceva ? - Da. ªtiu multe ºiretlicuri.

Aº putea sã merg iar cu dumneata. Am câºtigat destui bani.

Nu. Eºti pe o barcã norocoasã, rãmâi acolo.

Þii minte câtã vreme nu am prins nimic ?

Dupã care, am adus zilnic numai peºti mari, timp de trei sãptãmâni.

Da. ªi ºtiu cã m-ai pãrãsit nu pentru cã þi-ai pierdut încrederea.

Tata m-a silit sã plec. Sunt copil ºi trebuie sã îl ascult.

- Fireºte, aºa ºi trebuie sã fie. - Tata nu prea are încredere.

- Dar noi avem, nu-i aºa ? - Da.

Dacã erai fiul meu, te luam în larg.

Dar ai pãrinþi ºi te afli pe o barcã norocoasã.

- Ce ai de mâncare ? - Orez galben cu peºte. Vrei ºi tu ?

Nu, mãnânc acasã. Pot sã iau prostovolul ?

Bineînþeles. Am ziarul de ieri. O sã citesc despre baseball.

Nu exista nici un prostovol.

Bãiatul îºi amintea când îl vânduserã.

Dar, în fiecare zi, jucau aceeaºi scenetã.

Nu existau nici orezul galben ºi nici peºtele,

iar bãiatul se întreba dacã ziarul de ieri nu era tot o închipuire.

Dar bãtrânul îl scoase de sub pat.

Stai la soare sã te încãlzeºti ! Nu uita cã suntem în septembrie.

Luna când trage peºtele cel mare... În mai, oricine poate fi pescar.

Când mã întorc cu sardelele sã îmi povesteºti despre baseball.

- Manolin, vino sã joci ! - Stai la prima bazã.

Manolin !

O masã pentru douã persoane, te rog. La sufertaº.

Nu mai mãnânci acasã ?

- Câþi bani ai ? - ªaizeci de cenþi.

Nici azi nu a avut noroc ? Poate l-a pãrãsit de tot norocul.

- Poate e prea bãtrân. - Nu e. O sã vezi.

- Am zis "poate". - Nici mãcar "poate" !

Mi-aº dori, la bãtrâneþe, sã pescuiascã ºi pentru mine un bãiat.

Când s-a întors, bãtrânul dormea pe scaun, iar soarele asfinþise.

Deºi împovãraþi de ani, umerii bãtrânului aveau încã forþã,

iar grumazul tot vânjos era.

Aºa cum dormea, nici cutele nu se mai vedeau prea tare.

Doar capul îi trãda vârsta.

Cu ochii închiºi, pãrea lipsit de viaþã.

Scoalã, moºneagule !

Bãtrânul deschise ochii. Pãrea cã se întoarce de undeva, de departe.

Apoi zâmbi.

- Ce ai adus ? - Cina.

- Nu prea mi-e foame. - Nu poþi pescui dacã nu mãnânci.

Am fãcut-o ºi pe-asta.

Cât trãiesc eu, nu o sã pleci flãmând la pescuit.

Sã îþi dea Dumnezeu viaþã lungã ºi sãnãtate !

- Cine þi-a dat astea ? - Martin, de la terasã.

Trebuie sã îi mulþumesc.

Nu e nevoie, i-am mulþumit eu.

Au mâncat fãrã lampã pe masã. Se întunecase.

Bãtrânul îi povestea, ca de obicei, despre baseball.

Despre marele DiMaggio, care era iarãºi în formã,

ºi despre alþii din echipã.

Povesteºte-mi despre marele John J. McGraw.

Venea ºi el la terasã.

Nu avea în cap decât cai ºi baseball.

Avea întotdeauna în buzunare liste de cai

ºi, de multe ori, rostea la telefon nume de armãsari.

A fost un mare manager. Tata zice cã era cel mai mare.

Pentru cã venea des la noi.

Dacã Durocher ar fi continuat sã aparã pe aici,

tatãl tãu ar fi zis despre el cã e cel mai mare manager.

- ªi care e cel mai mare ? - Eu zic cã toþi sunt la fel.

Mi-ar plãcea sã îl iau pe DiMaggio la pescuit.

Se spune cã tatãl sãu era pescar.

Poate unul la fel de sãrac ca noi, aºa cã ar înþelege.

Culcã-te, ca sã fii odihnit mâine dimineaþã.

Duc eu lucrurile astea înapoi la terasã.

- Noapte bunã. Pe mâine dimineaþã. - Tu eºti ceasul meu deºteptãtor.

Al meu e vârsta.

- Somn uºor, moºneagule ! - Mulþumesc. Noapte bunã.

Bãiatul plecã, iar bãtrânul se întrebã:

"De ce se trezesc bãtrânii aºa de devreme ?"

"Ca sã le fie ziua lungã ?"

Apoi bãtrânul îºi împãturi pantalonii în formã de pernã,

punând ziarul în ei.

Se înfãºurã în pãturã ºi adormi pe celelalte ziare vechi

aºternute peste arcurile patului.

Curând, adormi ºi se visã în Africa,

pe vremea când era copil...

Visã întinsele þãrmuri aurii

ºi nisipul atât de alb, cã te dureau ochii.

Mai visã promontoriile înalte ºi munþii semeþi ºi cafenii.

De un timp visa mereu asta. Auzea mugetul valurilor

ºi vedea bãrcile indigenilor spintecând talazurile.

Simþea mirosul de catran ºi de câlþi al bãrcii,

ºi adulmeca mirosul Africii, adus în zori de briza dinspre uscat.

Era momentul în care se trezea, se îmbrãca

ºi pleca sã îl scoale pe bãiat.

Dar, în noaptea aceea,

mirosul brizei veni foarte devreme ºi el ºtia asta.

Dar se cufundã mai departe în vis,

ca sã vadã piscurile albe ale insulei ivindu-se din mare,

ºi tot felul de porturi, ºi radele din Insulele Canare...

Nu mai visa furtuni, femei ºi nici întâmplãri extraordinare.

Nici peºti mari, nici încãierãri, nici trânte,

nici mãcar pe nevasta lui.

Visa doar locuri ºi lei care se jucau pe þãrm ca niºte pisoi.

Îi îndrãgea ºi pe ei, la fel ca pe bãiat.

Pe el însã nu îl visa niciodatã.

În zori se trezi, privi prin uºa deschisã la luna care dispãrea,

îºi despãturi pantalonii ºi îi puse pe el.

Apoi se duse sã îl trezeascã pe bãiat.

Tremura în rãcoarea dimineþii,

dar ºtia cã, tremurând, se va încãlzi

ºi cã, în curând, va începe sã tragã la vâsle.

Uºa colibei bãiatului era descuiatã.

Pãºi încetiºor, desculþ...

Bãiatul dormea în odaia din faþã ºi bãtrânul îl putu vedea bine.

Îi atinse cu blândeþe un picior

ºi îl þinu aºa pânã când bãiatul se trezi, se rãsuci ºi îl privi.

Era somnoros, iar bãtrânul îi spuse "Îmi pare rãu".

"Asta e menirea unui bãrbat", rãspunse flãcãul.

Coborârã pe drumul învãluit în beznã

ºi plin de bãrbaþi desculþi ce îºi cãrau catargele bãrcilor.

Cum ai dormit ?

Foarte bine, Manolin. Azi sunt încrezãtor.

ªi eu. Mã duc dupã sardele. Vin imediat.

Mai bea o ceaºcã. Avem "credit" aici.

Bãtrânul îºi bãu tacticos cafeaua. Era tot pentru ziua aceea. O ºtia.

De multã vreme îi era silã de mâncare

ºi nu îºi mai lua prânzul cu el.

În barcã avea o sticlã cu apã, care îi ajungea pentru toatã ziua.

- Noroc, moºneagule ! - Noroc !

Ieºeau în larg bãrci ºi de pe alte þãrmuri,

iar bãtrânul le auzea plescãitul vâslelor.

Cu tot întunericul, bãtrânul simþea zorii care se apropiau.

Auzea sunetul vibrant al peºtilor zburãtori,

care þâºneau din apã ºi ºuierul aripilor lor întinse,

în timp ce dispãreau în beznã.

Îi erau tare dragi,

nu avea prieteni mai buni pe tot întinsul oceanului.

De pãsãri îi era milã. Mai ales de rândunelele

care zburau de colo colo, cãutând zadarnic de mâncare.

"Pãsãrile o duc mai greu decât noi,"

"afarã doar de pãsãrile rãpitoare ºi de cele mari ºi puternice."

"De ce or fi pãsãrile atât de plãpânde

pe o mare atât de nemiloasã ?"