Channel Zero

- Suntem acasă ? - Cred că da.

Voiam o familie. Casa mi-a dat-o.

Jules, e aici, în casă.

- Nu ai ce căuta aici. - Ne-ai urmărit ?

- Nu vrei să fim o familie ? - Îl poți aduce înapoi în casă.

- Mergând cu el. - Nu mă mai întorc.

Nu, tată. Mă duc eu.

Un an mai târziu

- Mori de foame. - Mai pot aștepta o zi.

A trecut destul timp.

Am scris, să știi.

Vara mergeam la un lac.

Când începea să se însereze, mergeam pe un câmp mare.

Și ne uitam după OZN-uri.

De orice mărime sau formă.

Și tu ziceai:

Se întunecă. Trebuie să ne întoarcem acasă.

Luai un măr și ziceai:

Ține minte că dacă vreodată un măr ca ăsta iese din lac...

să nu muști din el.

Atunci, peștii s-ar putea să ne pescuiască pe noi.

Ce a fost asta ?

Câteva după-amiezi.

Mai ia una, bea și bucură-te

ai atât de mult talent, chiar dacă nu-l folosești

chiar dacă crezi sincer, nu se alege nimic

nu-ți ții niciodată promisiunile

ridică paharul cu mine și vei uita repede

presiunea, ești liber, ascultă-mă

am cântat pentru vindecarea ta, le voi alunga eu

imaginile pe care continui să le vezi

oamenii care ai fost

îți sunt încă prea clare în minte

se impun și nu se supun voinței tale

le voi face eu să tacă

privește stelele, continuă să bei

apoi te voi săruta din nou printre gratii

curând vei sta în fața mea și fuga ta se va sfârși

aștepți să fii prins în sfârșit

Hei. Mă căutai ?

Da. Te plimbi destul de des.

Încerc să-mi limpezesc mintea.

- Suferă. E nedrept. - Nu-i mai pot hrăni.

Le-am dat tot ce voiam să uit.

Am început să amețesc foarte tare.

Nu era așa înainte.

Lumea se schimbă singură.

Casa a apărut din nou undeva.

Undeva unde se vorbește franceza.

Cum ai auzit despre asta ?

- Prietenii mei au fost anul trecut. - Zic că-ți schimbă viața.

Salut, Jules.

Stai liniștit. Chestia aia nu vine când sunt eu aici.

Preferă să vină când ești singur.

Credeam că poate a murit deja de foame.

Nu, nu mor de foame.

Nu dacă sursa lor de hrană există încă. Doar le e mai foame.

- Trebuie să ai grijă. - Stai.

- Încerc să te ajut. - Nu fă asta.

Orice ar fi...

Nu fă asta.

Orice ar fi, n-a mai mâncat de atât de mult timp încât, dacă te prinde...

va lua totul.

Deci...

Deci, ține ochii deschiși, bine ?

Stai. Data trecută, nu era asta calea spre casa lui Margot.

Acum da. Totul s-a schimbat. E aproape.

Mai aproape decât aș vrea, dar nu eu decid asta.

Ce nu înțelegi tu e că această casă e un organism.

Are un instinct.

Are poftă. Are instinct de supraviețuire.

Cu cât îl înțeleg mai bine, cu atât îl admir mai mult.

Aș vrea să fie la fel și pentru tine.

E o prezentare de vânzări ? Suni psihotic.

Și nu vreau să știu nimic despre asta.

Sunt aici să o scot pe Margot de aici.

Tu și casa aia puteți să muriți.

Du-mă la ea.

Bine atunci.

Bine.

Ai mai fost la plimbare ?

Da. Totul s-a schimbat.

Ți-e foame ?

Mă gândeam la ceva.

Trebuie să închidem ușa.

- Ce vrei să spui ? - A casei.

A apărut din nou undeva să atragă oameni.

Să închidem ușa sau să o blocăm, să dăm foc casei.

Casa asta a evoluat. Nu știu dacă e așa ușor.

Și dacă e ? Trebuie să încercăm să ținem oamenii departe.

Nenorocitule.

Vino aici.

Vino mai aproape.

Vino mai aproape.

Atinge-o.

Ce ești tu ?

Un fel de tumoră psihologică ?

Nu contează. M-am schimbat.

Salut. Te-am sunat de câteva ori.

- Sunt curios cum ești. - Atinge-mă.

Am nevoie de tine. Vrei să mă suni ?

- Atinge-mă. - Margot ?

- Atinge-mă. - Du-te, Jules.

Îți dau voie. Pleacă, ești bun la asta.

Atinge-mă.

Ești sigur foarte ocupat.

Știu că vrei asta. Îți dau voie.

Jules.

Jules.

- Ce faci ? - Vreau să închid ușa aia.

Știi ce cred ?

Cred că îți pasă mai mult de alții decât de tine.