Our Universe 3D

Subtitrarea: CENAART-SUBTITRARI-NOI TEAM W W W. S U B T I T R A R I- N O I. R O

Chiar dacă din exterior sau interior, chiar dacă din spaţiu sau timp

Cu cât mai departe ne adâncim în necunoscut, cu atât mai vast şi uimitor devine.

Încă de la începuturile umanităţii, oamenii au privit spre stele,

întrebându-se ce minunăţii ar putea găsi acolo, în spaţiu.

Pe măsură ce ştiinţa şi tehnologia au avansat,

în cele din urmă am primit şi răspunsuri.

Am învăţat despre planetele vecine care se învârt în jurul Soarelui, ca şi Pământul.

Am descoperit nebuloase cosmice de o frumuseţe uimitoare,

stele explodând în supernove şi chiar găuri negre.

Este omenirea pregătită pentru cea mai mare descoperire?

Cu instrumentele noastre, sateliţi şi nave spaţiale,

devenind din ce în ce mai avansate,

descoperim din ce în ce mai multe planete îndepărtate.

Mai există alt Pământ în adâncimile vaste ale spaţiului?

Ar putea fi şi viaţa extraterestră?

Răspunsurile sunt acolo,

în Universul Nostru..

Pământul. Planeta noastră frumoasă şi albastră. Casa noastră.

Şapte miliarde de oameni locuiesc aici.

Pe mare,

pe uscat,

în munţi,

şi în oraşe mari.

Am evoluat din primitivi într-o societate informaţională.

Ştiinţa studiază toate aspectele naturii,

aflate pe planeta noastră sau dincolo de ea.

Arhive uriaşe de date au fost create

oferind răspunsuri la multe răspunsuri.

Am parcurs un drum lung

de la începutul erei spaţiale, când primii sateliţi s-au lansat,

iar omul a păşit pe Lună.

Sondele noastre au vizitat toate planetele sistemului solar,

şi ne-au trimis o mulţime de date.

Acum avem cunoştinţe vaste de cum funcţionează sistemul în univers.

Sunt 8 planete de mare importanţă.

Mercur, care se află cel mai aproape de Soare şi e foarte arid.

Venus, cu a sa atmosferă densă şi vulcani violenţi.

Pământul, singura planetă cunoscută să găzduiască viaţa.

Şi Marte, Planeta Roşie, o vecină care a avut mulţi vizitatori umani.

Mult mai îndepărtată e Jupiter, un gigant gazos cu peste 60 de Luni.

Saturn, cu al său grandios sistem de inele.

Şi în final, Uranus şi Neptun, "giganţii de gheaţă".

Dincolo de toate, se întind câmpuri uriaşe de asteroizi,

şi câteva planete pitice, ca Pluto şi Eris.

Toate aceste corpuri cereşti gravitează în jurul Soarelui.

E centrul sistemului nostru solar şi deasemenea, superputerea ei.

Fără Soare, viaţa pe Pământ nu ar fi deloc posibilă.

În esenţă, Soarele este un uriaş reactor de energie care produce radiaţii şi lumină.

Pentru a fi posibil să privim Soarele cu ochii noştri,

trebuie mai întâi să-i micşorăm luminozitatea cu 98%.

Acum privim suprafaţa care pulsează.

Temperatura aici e de peste 1600000 grade Celsius.

Părţile mai întunecate sunt petele solare.

Sunt cratere de plasmă de mărimea Pământului,

unde temperaturile sunt mai joase.

Pe de altă parte, părţile mai strălucitoare, sunt erupţiile solare.

Aici plasma atinge temperaturi de până la 5555000 grade Celsius.

Aceste erupţii pot cauza unde, care de aici arată exact ca undele pe un lac,

când de fapt, valurile sunt de 3 km înălţime,

şi se mişca cu sute de mii de km pe oră.

Dar cele mai ridicate temperaturi se află în nucleul Soarelui,

urcând până la aproape 15 milioane grade Celsius,

deoarece aici hidrogenul fuzionează constant în heliu.

Prin acest proces de fuziune nucleară, Soarele eliberează energie,

echivalând cu milioane de bombe atomice în fiecare secundă.

O mare parte din această energie e eliberată sub formă de fotoni.

Aceşti fotoni ţâşnesc în jurul nucleului cu viteza luminii,

dar se ciocnesc cu materia atât de des,

încât le trebuiesc mii de ani ca în final să se elibereze în spaţiu.

De acolo, le trebuiesc doar aproape 8 minute,

să parcurgă cele 250 de milioane km spre Pământ,

şi să ajungă aici la ceea ce noi numim, lumina soarelui.

Dar Soarele nu asigură doar lumină.

E responsabil pentru 99% din consumul de energie al Pământului.

În întreaga istorie a omenirii, noi am produs mai puţină energie,

decât Soarele ce emană într-o secundă.

Asta ridică întrebarea: cum s-a format un aşa obiect puternic?

Răspunsul este: s-a născut dintr-un nor de praf şi gaz cosmic.

Aceste vaste acumulări de materie se pot găsi peste tot în univers.

Sunt numite nebuloase.

Aceste nebuloase apar în multe forme şi mărimi,

şi multe dintre ele sunt de o frumuseţe uimitoare.

De exemplu, aceasta e "Nebuloasa Capului de Cal", arătând ca un armăsar,

răsărind dintr-o ceată roz.

Şi "Nebuloasa Capului Vrăjitoarei", holbându-se furioasă în spaţiu,

cu ochii formaţi din stele uriaşe.

Sau "Nebuloasa Flăcării" care se aseamănă ca un infern înălţat la milioane de km.

Acum privim "Nebuloasa Carina".

Steaua uriaşă, Eta Carinae,

este creatoarea a numeroase steluţe.

Eta Carinae are o masă de 100 de ori mai mare ca a Soarelui.

Praful cosmic din care această nebuloasă e formată constă din cristale,

substanţe amorfe şi lanţuri moleculare.

Această materie e pulverizată de emisiile de radiaţii de pe Eta Carinae.

Aceste particule sunt împinse la viteze diferite,

depinzând de densitatea lor. Rezultatul e, forme haotice de o frumuseţe fascinantă.

Multe tipare diferite apar, ca tuburi în formă de deget, ce sunt foarte obişnuite.

Aici avem un exemplu faimos la ceea ce a fost numit, "Stâlpii Creaţiei".

Pe bună dreptate, deoarece în fiecare din aceşti arătători, se nasc noi stele.

Aici materia e foarte densă, comprimată de radiaţia solară şi gravitaţie.

În cele din urmă, presiunea ajunge aşa de mare, încât declanşează o explozie atomică.

O nouă stea s-a format.

Instantaneu, o erupţie masivă de radiaţie solară are loc,

ceea ce rezultă într-o undă de şoc.

În "Nebuloasa Vulturului", putem vedea o aşa undă de şoc în conturul luminos

din vârful formaţiunii. Această undă de şoc se comportă ca un berbece care presează

şi aprinde materia, continuând procesul de naştere al stelei.

În câteva cazuri, masa colectată nu e îndeajuns de mare,

iar soarele tânăr eşuează să menţină o funcţionare de reacţie nucleară.

Rezultatul e un pitic brun,

un corp astral între un Soare şi o planetă uriaşă.

Dar dacă aprinderea reuşeşte, altă reacţie în lanţ se declanşează,

una care în cele din urmă ar putea conduce la crearea vieţii.

Gravitaţia soarelui nou-născut pune în mişcare materia din jur.

În apropiere, porţiuni din nebuloasă

sunt atrase şi încep să orbiteze în jurul Soarelui.

Se formează un disc protoplanetar.

În timp ce materia se roteşte, un proces de mărire începe.

Acesta e un efect de gravitaţie zero care cauzează unirea intre ele a particulelor.

În acest fel, mase mai mari de materie încep să se formeze.

Pe măsură ce devin mai largi, se transformă în asteroizi.

Direcţionate de atracţia gravitaţională a Soarelui,

asteroizii se deplasează cu viteză mare.

Se ciocnesc repetat unul de celălalt,

rezultând în formarea de mase de rocă şi mai mari.

În final, unele se lărgesc îndeajuns

încât să aibă o atracţie gravitaţională semnificativă,

şi prin urmare, să adune şi mai multă materie.

În timp, acest proces le conduce în a deveni planete.

Unele dintre aceste planete chiar degajă atmosferă

prin colectarea particulelor de gaz

care plutesc prin spaţiul înconjurător.

Iar Pământul nostru tot aşa a fost format.

După ce un nucleu s-a format din materii ale discului protoplanetar al Soarelui,

tânărul Pământ a fost în mod constant bombardat de asteroizi şi alte corpuri.

Pe atunci, Pământul era mult mai aproape de Soare, şi era foarte, foarte fierbinte.

Suprafaţa sa era formată dintr-un mare ocean de lavă.

Nu era nicio scoarţă solidă, nici uscat, nici măcar apă,

doar căldură, lavă şi foc.

Comete se prăbuşeau întruna pe aceea suprafaţa clocotindă,

crescând temperatura cu fiecare lovitură.

Într-un final, tânăra planetă a suferit o coliziune teribilă cu ceva uriaş,

o altă planetă în formare.

Impactul a fost aşa de cumplit, încât a smuls o parte din mantaua Pământului.

Rămăşiţele au format un inel în jurul Pământului.

Şi din nou prin procesul de creştere,

aceste rămăşiţe au format Luna de-a lungul a milioane de ani.

Pe de altă parte, Pământul a fost aruncat

într-o rotaţie violentă de acel impact cumplit.

Se rotea aşa de rapid, încât o zi dura doar 6 ore.

După sute de milioane de ani, treptat s-a încetinit.

La fel, conţinutul discului protoplanetar al Soarelui s-a materializat într-un final,

formând celelalte planete şi luni.

În consecinţă, bombardamentul astral s-a redus,

astfel încât suprafaţa să se răcească.

Aceasta a dus la formarea de scoarţa terestră.

Totuşi, mai erau frecvente erupţii vulcanice.

Aruncau lavă şi gaze, iar Pământul a trecut prin multe schimbări.

Meteoriţi uriaşi de gheaţă au adus apă din adâncurile spaţiului,

care acum au umplut primele oceane. În timp, s-a format o atmosferă.

Vapori de apă condensată, iar apoi repuşi la suprafaţă sub formă de ploaie.

Un ciclu hidrologic s-a pus în mişcare şi în decursul a milioane de ani,

evaporarea şi precipitaţiile au erodat suprafaţa stâncoasă a Pământului.

Primul supercontinent al Pământului s-a desprins de câteva ori, şi treptat,

masele de uscat au luat formele continentelor ce le ştim azi.

Deci, uitaţi-l, Pământul, aşa cum îl ştim şi în zilele noastre.

Împreună cu al său tăcut companion, Luna.

Fiind cel mai apropiat corp ceresc faţă de Pământ,

Luna a aprins imaginaţia omenirii de milenii întregi.

Ideea cu extratereştrii pe Lună s-a transmis

prin picturi, cântece şi literatură. Chiar câteva dintre primele filme mute,

au înfăţişat viaţa pe Lună. Dar până când omul a aterizat prima dată pe Lună, în 1969,

era corect anticipat cum că astronauţii nu ar întâlni niciun locuitor al Lunii.

Totuşi, Luna rămâne cu adevărat fascinantă.

Companionul Pământului este a 5-a largă dintre Luni din sistemul nostru solar.

Îi trebuie 4 săptămâni pentru a orbita o dată în jurul Pământului,

un fapt ce e oglindit în al nostru limbaj zilnic.

Cuvântul "lună" e un derivat din englezescul "moon".

Prin a sa atracţie gravitaţională, Luna e responsabilă pentru fluxul şi refluxul,

valurilor în oceanele timpurii.

Influenţează navigarea şi comportamentul prolific al unor specii de peşti

şi insectelor de pe Pământ.

În ceea ce priveşte aspectul, Luna rămâne un pic monotonă,

deoarece e acoperită complet de praf gri.

Stratul de praf e produs de ploile de meteoriţi.

Din cauza lipsei unei atmosfere, se prăbuşesc pe suprafaţa Lunii

fără zgomot şi sunt pulverizaţi în proces.

"Praful Lunii" produs în acest fel se aseamănă de fapt cu nisipul.

Ori, în limbaj ştiinţific, regolitul.

În ciuda lipsei de apă de pe Lună, categorisim totuşi zonele Lunii

în suprafeţe ca "uscaturi" şi "mări".

Asta e datorită convingerilor învechite

cum că zonele întunecate de pe Lună ar conţine apă.

Astăzi ştim că aceste "mări" sunt de fapt bazine de lavă solidificată.

În zilele timpurii ale Lunii, nucleul său era încă mocnit.

Asteroizi masivi au lovit pătrunzând prin scoarţa

iar craterele după impact s-au umplut cu lavă.

Destul de interesant, Luna este încă activă geologic şi astăzi.

De fapt, cutremurele pe Lună apar de până la 10 ori pe zi.