Landscape in the Mist (Topio stin omichli)

- Ţi-e frică? - Nu, nu mie frică.

...Se anunţă pasagerilor plecarea trenului

internaţional 290, cu destinaţia Germania, pentru ora 23.

Trenul pleacă de la linia 1.

Iar aici?

Ce faceţi aici în fiecare seară?

L-am văzut în vis ieri noapte.

Mi s-a părut mai înalt ca celelalte dăţi.

Să mergem!

Traducere şi adaptare: VERONICA

PEISAJ ÎN CEAŢĂ

Dormi.

Când plecăm?

Dormi.

Nu-mi spui povestea noastră?

Din nou?

La început era Haosul...

...pe urmă a fost lumină...

...şi lumina s-a separat de întuneric...

...şi pământul de mare...

...şi s-au format râurile, lacurile şi munţii...

şi pe urmă...

florile, copacii...

...animalele, păsările...

Mama!

Povestea asta nu se termină niciodată.

Ne întrerup mereu.

Pescăruşule!

Pescăruşule!

Bună, Pescăruşule!

Va ploua.

Mi se vor uda aripile.

Plec.

Unde te duci?

În Germania.

Te duci în Germania în fiecare zi...

Alexandro, se face târziu!

Bună!

Cum e Germania?

Peste 3 minute de la linia 1...

va pleca trenul internaţional 290...

...cu destinaţia Germania.

Să mergem.

Am urcat!

Am urcat!

Dragă tată,

îţi scrim pentru că am hotărât să venim să te vedem.

Nu te-am văzut niciodată, dar îţi simţim lipsa.

Vorbim tot timpul despre tine.

Mama va fi tristă din cauza plecării noastre...

dar să nu crezi că asta ne va opri. Şi în plus,

ea nu poate înţelege.

Nu ştim cum arăţi...

Alexandro spune multe lucruri,

te vede în vis.

Ne e foarte dor de tine.

Şi uneori, când mă întorc de la şcoală,

mi se pare că aud paşi în spatele meu:

paşii tăi.

Şi când mă întorc să mă uit,

nu e nimeni.

Şi atunci mă simt foarte singură.

Nu vrem să fim o povară pentru tine.

Doar să te cunoaştem, şi pe urmă vom pleca.

Dacă ne răspunzi,

fă-o cu sunetul trenului:

"Tatŕn, tatŕn...

tatŕn, tatŕn...

Sunt aici... vă aştept...

tatŕn, tatŕn"...

Biletele, vă rog.

Ei! Biletele!

Aveţi biletul?

Nu ştiu, fă cum poţi, rezolvă problema!

Aşezaţi-vă!

De unde veniţi?

Alo!

Linia pentru 290.

Numărul 47, trenul 290.

Da, da, da...

Spuneţi-mi cel puţin unde vă duceţi...

Jucăm jocul tăcerii?

La dracu! Eu nu sunt un poliţist.

Mergem la unchiul nostru.

Ah, v-aţi decis să vorbiţi.

Foarte bine.

Deci?

Cum ai ajuns aici?

Şi ăsta e Alexandro?

Ce s-a întâmplat?

Erau într-un tren internaţional. Spun că veneau să vă vadă pe dv.

Sunt copii dificili, nu vroiau să vorbească.

Să vedem, veniţi şi spuneţi-mi ce s-a întâmplat… Să mergem...

Atunci, dacă e totul în regulă şi nu mai aveţi nevoie de mine...

Un moment...

Uite,

eu nu-mi pot asuma responsabilitatea pentru ei.

Nu e treaba mea.

Dar nu sunteţi dv unchiul?

Da, sunt fratele mamei,

dar sunt ani de când nu vorbim.

Nu-mi asum responsabilitatea,

vina pentru toate astea e a surorii mele.

Pentru că le-a spus că tatăl era în Germania!

Care tată? Ce Germania?

Copiii sunt copiii nimănui,

nu există nici tată, nici Germania.

Totul e o mare minciună.

Şi de ce?

Ca să nu le spună copiilor că nu au un tată!

Şi iată rezultatul!

Dar de ce Germania?

Ce ştiu eu...

…ca să aibă ceva la care să viseze.

Ascultă, nu mă amesteca în asta.

Anunţaţi-o pe mamă.

Minţi! Minţi!

Tatăl nostru e în Germania!

Minţi! Tatăl nostru e în Germania!

Minţi!

Aşteptaţi aici.

Ninge!

Ninge!

Ninge!

A legat el frânghia.

A legat el frânghia.

A legat el frânghia.

Dragă tată,

cum am putut să aşteptăm atât de mult timp?

Iluziile sunt ca şi nebunia pe care o duce vântul.

Ce lume ciudată!

Valize... Gări de periferie...

cuvinte şi gesturi pe care nu le înţelegem...

şi noaptea care ne înspăimântă.

Dar suntem mulţumiţi,

mergem mai departe.

Moare.

A murit.

Bună.

Ce faceţi aici în mijlocul a nimic?

Oraşul e foarte departe.

Autobuzul e gol!

Nu mănânc copii...

Nu mi-aţi spus unde vă duceţi...

Departe.

Bine. Vă las în oraş.

Sunt costume de teatru

şi ăla e al meu.

Ce faci?

Fac lumea să râdă.

...şi chiar să plângă.

Ştii cât e de greu?

Ce comedie joci?

A mea.

Şapte lovituri pe scenă,

pe urmă trei,

şi se ridică cortina.

Din spate, cântăreţul la acordeon începe introducerea.

Şi pe urmă intru în scenă eu.

"În ziua aceea în zori domnea Venus..."

Ce e Venus?

Venus? Steaua dimineţii, steaua zorilor.

Asfinţeşte cu puţin înainte de ivirea zorilor.

Las-o să se odihnească. Se pare că aţi mers mult.

Vrei să-ţi arăt ceva? Vino.

Îţi place?

E a ta?

Uite, sosesc.

Ce e?

Ce vrei să fie! Nu ne dau teatrul. Fă ceva.

Orestes...

Nu putem găsi un teatru.

Fă ceva.

Bine. Mă duc în oraş.

Ne regăsim aici, bine?

I-ai văzut?

Sunt trişti.

Timpurile s-au schimbat.

Totul s-a schimbat.

Şi ei, luaţi în derâdere de timp, încăpăţânaţi,

străbat fără oprire străzile Greciei dând mereu aceeaşi reprezentaţie.

Trebuie să muncesc.

Las-o să doarmă!

Mă întorc repede.

Te numeşti Orestes?

Un sandwich, te rog.

Ai bani?

Nu, dar mi-e foame.

De acord, ţi-e foame. Dar ca să mănânci, e nevoie de bani.

Chiar şi eu, când mi-e foame, plătesc.

Da, dar eu nu am bani şi mi-e foame.

Înţeleg.

Uite... dacă vrei să câştigi de mâncare

trebuie să strângi sticlele de pe toate mesele.

Munceşti puţin, şi pe urmă mănânci. Bine?

Toate astea?

Hai, strânge-le.

Ei, ei! Ce se întâmplă aici?

Pescăruşule! Pescăruşule!

Pescăruşul!