There's Something in the Water

Ce fel de țară e Canada?

Depinde de cel care o privește.

Noua Scoție, locul de joacă de la ocean al Canadei.

Am crescut în capitala țării, Halifax.

Indiferent în ce direcție mergi, în mai puțin de o oră

ajungi pe un țărm pitoresc, fără nicio grijă pe lume.

Într-un fel, Noua Scoție e întruchiparea

părerii multora despre Canada,

o dulce evadare.

Când eram copil, așa vedeam această provincie.

Conectată la natură, cu inima deschisă...

și primitoare cu toate clasele sociale.

Până la urmă, Canada are grijă de oamenii ei.

- Ești canadian? - Ce...

Avem asistență medicală universală.

Egalitatea dreptului la căsătorie e o realitate de 14 ani.

Suntem a doua țară din lume care a legalizat iarba.

Canabis

Dar când privești dincolo de suprafață,

se văd crăpăturile din imaginea perfectă.

Fără conductă! În niciun caz!

OPRIȚI RASISMUL ECOLOGIC

Politicienii promit ceva și fac altceva…

Istoria colonialismului nostru continuă și azi.

TRAVERSARE CONDUCTĂ PETROL

Și șansele de a salva mediul devin din ce în ce mai scăzute,

căci interesele corporațiilor contează pentru guvern mai mult

decât îngrijorarea populației.

Cu cât am văzut mai mult, cu atât mi-am folosit platforma

pentru a lua atitudine.

Ai idee cum putem atrage atenția publicului și a presei

asupra încălzirii globale?

Vreau să spun

că mai ales cei mai marginalizați

și cei care n-au avut de-a face cu asta

sunt cei care suferă cel mai mult.

Inclusiv în Canada.

Inclusiv rasismul ecologic din Canada

și provincia mea nativă.

Asta chiar se întâmplă.

Și se întâmplă celor mai marginalizați.

Trebuie să vorbim.

HALIFAX, NOUA SCOȚIE

Bună. Ingrid.

- Bună, Ingrid! - Bună!

Bună! Te las să intri.

Mulțumesc.

Mă voi întâlni cu profesoara Ingrid Waldron,

care a scris cartea despre rasismul ecologic din Noua Scoție:

E ceva în apă.

Mă bucur să te văd.

- Mersi pentru tot. - Încântată. Cu plăcere.

M-am trezit într-o dimineață în birou și m-am dus pe Twitter.

Și am văzut că am un nou urmăritor: „Micul Canadian”.

Nu scria „Ellen Page, actriță”, deci nu mi s-a părut important.

Am reintrat pe Twitter după o lună

și pe pagina mea erau multe comentarii.

Ca niciodată.

M-am întrebat ce se întâmplă.

Mi-am dat seama că tu erai!

Acolo a început această călătorie.

Rasismul ecologic e condiția,

e problema,

expunerea disproporționată

a comunităților indigene, de culoare, la probleme ecologice,

poluanți și contaminanți.

Dar este și răspunsul lent al guvernului

în abordarea acestor probleme.

Știm că zona unde locuiești

îți afectează bunăstarea.

În Canada, codul poștal determină sănătatea.

Deci știm că anumite comunități

sunt mai puțin sănătoase din cauza locului în care trăiesc.

Majoritatea noilor scoțieni africani trăiesc în comunitățile africane istorice,

în comunități rurale dintre care multe sunt în apropierea gropilor de gunoi.

La fel și comunitățile indigene

sunt localizate disproporționat

în apropierea acestor locuri periculoase.

Când trăiești în comunități izolate, puțin vizibile

care adesea nu au o voce

și sunt invizibile pentru guvern,

adesea vocea ta nu e auzită.

Rasismul ecologic trebuie privit

în contextul istoriei Noii Scoții,

al colonialismului din Noua Scoție și Canada.

Există o reticență în Canada,

de a da rasismului un nume.

Rasismul se infiltrează în toate structurile noastre sociale,

iar în Canada avem tendința să evităm asta.

Rasismul și rasismul ecologic

au un impact real

asupra acestor comunități.

A afectat comunitățile de culoare și indigene social,

economic și politic.

Când consideri anumite comunități că nu sunt demne...

că nu au pic de omenie...

că nu sunt valoroase,

ceea ce credem de obicei despre popoarele de culoare...

atunci are sens în multe feluri

că nu vei răspunde

la fel cum ai face cu o comunitate albă fiindcă...

comunitățile astea nu înseamnă nimic pentru tine, pentru indivizi.

Cred că există o detașare. Dacă nu-ți faci timp

să cunoști comunitățile și prioritățile lor,

experiențele și provocările lor

nu vor fi incluse în politica de mediu.

Trebuie să asculți comunitățile

și de obicei asta nu se întâmplă.

Dacă privești o hartă cu Noua Scoție

și marchezi unde sunt amplasate comunitățile de culoare și indigene

și apoi unde se află gropile de gunoi și fabricile toxice,

devine clară o legătură tulburătoare.

Voi merge în niște comunități să aflu cum povara asta ecologică

afectează viețile oamenilor.

Primul loc în care merg e orașul Shelburne.

Se află la doar 20 de minute de locul de baștină al familiei mele.

Văzut de mulți ca un oraș de coastă al albilor...

Comitatul Shelburne a avut cel mai mare număr

de negri eliberați din America de Nord…

Acum urmașii lor trăiesc în special în sudul orașului Shelburne.

Dar de când s-au stabilit aici acum 250 de ani,

cetățenii de culoare n-au fost tratați la fel precum omologii lor albi.

O realitate cu care se confruntă și astăzi...

O groapă de gunoi înființată în oraș în anii '40

continuă să bântuie rezidenții din Shelburne

la mulți ani de la închidere.

Voi vorbi cu activista locală Louise Delisle pentru a afla mai multe.

Îți plac mult câinii.

Bună, frumoaso!

- Ce plăcut e aici! - Da.

Da, e frumos aici.

Știi, familia mea e din Lockeport.

- Da, am auzit. - Da.

- Am stat mult... - Știu niște oameni...

- Îl știi pe Fred? - ...în Shelburne.

- Fred? Nu. - Nu.

- Tata era Dennis Page... - Din Lockeport.

Dennis Page, Lorie Page.

- O cunosc pe Lorie Page. - Da.

Doamne! Zach face asta mereu:

„Vărul meu.”

- Zach Page. - O cunosc pe Lorie.

- Da. - Da.

- Da. - Frumos!

De când au venit aici loialiștii de culoare...

după cum am spus, am fost sclavi.

Când am ajuns aici, am venit cu promisiunea

că vom primi ceva mai bun, fiindcă eram sclavi.

Mulți au ajuns aici prin rețeaua de eliberare secretă, pe nave în port.

Suntem urmașii acestor oameni.

Mă simt foarte onorată

că fac parte din acea familie puternică

de loialiști de culoare.

La începutul anilor '40, au început să se adune.

Știi cum sunt oamenii.

Se adună în jurul familiei lor.

Și-au construit casele una lângă alta.

La sfârșitul anilor '40...

s-au hotărât să pună...

o groapă de gunoi aici.

Aici se arunca totul. Nu se sorta nimic.

Toate gunoaiele din zonele din jur,

Shelburne și comunitatea Shelburne, se duceau acolo.

Erau gunoaie de la spital...

Probabil că erau și organe umane.

Erau gunoaie de la baza militară...

Nu știm ce se arunca acolo.

Reziduuri de pe șantierele navale, vopsea și ulei.

Erau mașini vechi...

mâncare de la magazine,

se aruncau acolo animale moarte...

Câte puțin din tot...

a fost aruncat în acea groapă.

A trebuit să scape de ea pentru că era un munte de gunoi.

Așa că i-au dat foc.

Focul ăsta a ars zile întregi...

iar mirosul era oribil.

Iar fumul...

era peste tot.

Nu puteai deschide ferestrele.

Îmi amintesc că…

zicea cineva că a luat foc groapa de gunoi.

Mai întâi pescărușii începeau să țipe foarte tare.

Apoi dispăreau.

Apoi fumul se transforma într-un nor negru.

Apoi funinginea...

Când începea să se stingă focul sau să plouă,

funinginea acoperea totul.

Țin minte că mă trezeam dimineața să merg la școală.

Aveam noroc dacă ajungeam la școală...

fără să mirosim ca și cum am fi fost...

într-un război chimic.

Ajungeam la școală

și profesoara ne spunea:

„V-ați spălat azi?”

A fost oribil.

Am băut apă...

din pârâurile și fântânile din această comunitate...

de generații întregi.

Cine știe când reziduurile din gunoi s-au infiltrat în fântânile noastre?