#AnneFrank. Parallel Stories

LAGĂRUL DE CONCENTRARE BERGEN-BELSEN GERMANIA

ANNE, CINE EȘTI? AȘ VREA SĂ-ȚI CUNOSC POVESTEA

Sâmbătă, 15 iulie, 1944, Anne scrie:

„Dragă Kitty,

mi-e complet imposibil să-mi construiesc viața

bazată pe haos, suferință și moarte.

Văd lumea transformându-se încet într-o sălbăticie.

Aud tunetul care se apropie

și care ne va distruge și pe noi într-o zi.

Simt suferința a milioane de oameni.

Și totuși, când privesc cerul,

cumva simt că totul se va schimba în bine,

că și cruzimea asta se va sfârși,

că pacea și liniștea vor reveni.

Între timp, trebuie să-mi păstrez idealurile.

Poate va veni și ziua

în care le voi putea îndeplini.

A ta, Anne Marie Frank.”

CENTRUL DE DOCUMENTARE BERGEN-BELSEN - GERMANIA

CARE ERAU VISURILE TALE? CE ÎȚI DOREAI?

VREAU SĂ ÎNȚELEG. #JURNAL #INFORMAȚIE

Când a fost făcută poza,

Anne, o fată evreică de aproape 13 ani,

nu știa cu ce avea să se confrunte.

Nu știa că avea să-și petreacă doi ani din viață

ascunzându-se în această casă din Amsterdam,

abia putând să vadă cerul și să respire aerul,

lipsită de libertate.

Se va ascunde aici, împreună cu familia,

pentru a scăpa de naziști.

Aici, va fi speriată, dar va locui, va crește

și va scrie un jurnal

unei prietene imaginare pe nume Kitty.

JURNALUL UNEI TINERE FETE

DRAGĂ KITTY,

Miercuri, 5 aprilie, 1944.

„Draga mea Kitty,

îmi trebuie mai mult de un soț și copii

căruia să mă dedic.

Nu vreau să fi trăit în zadar ca majoritatea.

Vreau să fiu utilă,

sau să bucur toți oamenii,

chiar și pe cei necunoscuți.

Vreau să continui să trăiesc, chiar și după moarte.”

Pe 4 august, 1944,

e arestată și deportată.

A dispărut,

împreună cu un milion și jumătate

de copii și adolescenți ca ea.

Anne cunoștea răul acesta.

Nimeni nu-l poate uita

deoarece continuă să-i chinuie pe supraviețuitori.

Chiar și pe acei copii

care, spre deosebire de Anne, încă trăiesc

și sunt ultimii martori ai Holocaustului.

Vizualizez

porțile fiind complet deschise,

zgomotul porților de fier...

și cozi interminabile de oameni...

care intrau să facă duș și nu mai ieșeau,

ceea ce ni s-a întâmplat nouă mai târziu.

Am auzit zgomotul bastoanelor, bătaia lor.

Ne loveau și ne spuneau:

„Intri pe ușă și ieși prin horn.”

Vagoanele care transportă animale îmi amintesc

de vremea în care am stat și am călătorit cu ele.

Sunt niște amintiri constante.

Culorile pe care le văd dacă închid ochii

sunt albul zăpezii și albul cadavrelor.

Flăcări ieșind de pe coșuri, zăpadă,

frig..

Și singurătate.

Un ofițer SS, împreună cu câțiva polițiști olandezi,

au urcat scările adăpostului.

Au descoperit secretul din spatele paravanului firav

care timp de doi ani

protejase viața ascunsă a Annei,

împărțită cu tatăl Otto, mama Edith, sora Margot,

Auguste și Hermann van Pels,

fiul lor de 16 ani, Peter,

și Fritz Pfeffer.

Rămâne necunoscut

dacă au fost trădați.

Au avut timp doar să apuce ce au putut în grabă,

înainte să fie luați.

Jurnalul Annei a fost lăsat pe jos.

ANNE, ERAM APROAPE DE ACEEAȘI VÂRSTĂ.

OARE PUTEAM FI PRIETENE? #ALĂTURI

Era încă liberă când împlinise 13 ani

și primise cadou un jurnal,

o cămașă bleu, un puzzle, o cremă, flori,

și doi bujori.

Era 12 iunie, 1942.

Anne a început să scrie în jurnal și a decis să-i dea un nume.

Sâmbătă, 20 iunie, 1942.

„Pentru a întări imaginea acestui prieten mult așteptat

din imaginația mea,

nu vreau să notez faptele în acest jurnal cum ar face majoritatea,

dar vreau ca jurnalul să-mi fie prieten,

și-i voi spune Kitty.”

Kitty e o oglindă,

o dublură, un leac pentru suflet.

E alinarea ei, exteriorizarea și consolarea.

Un mod de a spune

că prețul plătit pentru răul pătimit nu va fi prea mare.

Că totul poate fi spus unui prieten imaginar,

primul cititor dintre numeroșii pe care Anne visează să-i aibă într-o zi

când totul se va termina.

În Bergen-Belsen,

nu aveai timp să-ți iei adio.

Marca lagărului era tifosul.

Epidemia era răspândită de păduchi

și îi tâmpea și îi făcea îngrozitori pe oameni,

așteptându-și sfârșitul.

La început, Anne și Margot cu părinții lor au fost trimiși

în lagărul de tranzit Westerbork din Olanda de Est.

Când au sosit, peste 100.000 de evrei

fuseseră deja deportați.

Ultima destinație a familiei Frank a fost Auschwitz în Polonia.

Mai târziu, cele două surori au ajuns în Bergen-Belsen, Germania,

unde au murit de tifos în februarie 1945.

Mai întâi Margot, urmată de Anne.

Gărzile SS din Bergen-Belsen

erau doar cu puțin mai mari decât surorile Frank.

Erau fete tinere devenite torționare,

iar cea mai feroce era Irma Grese.

Avea să fie condamnată la moarte

într-un proces împotriva unui grup de ofițeri SS

ținut de aceleași forțe britanice care au eliberat lagărul

pe 15 aprilie, 1945.

Germanii care locuiau lângă lagăre

au fost forțați de soldații care au eliberat lagărele

să intre și să privească

ceea ce pretinseseră mereu că nu știau.

Gărzile SS din Bergen-Belsen

au fost forțate de soldații britanici

să ridice cadavrele victimelor lor cu mâinile goale

și să le arunce în groapa comună.

Aici sunt îngropați 23.200 de oameni.

NU ȘTIU NIMIC DESPRE ULTIMELE TALE ZILE

MAI AVEAI SPERANȚĂ? #GROAPĂCOMUNĂ #ANIHILARE

Nimeni nu știe unde sunt îngropate cele două surori.

Au ajuns, ca alte victime,

în groapa comună.

Tot ce rămâne în urma lor sunt numele lor pe o piatră neagră.

VIAȚA TA S-A SFÂRȘIT AICI. ȘI AICI ÎNCEPE CĂLĂTORIA MEA.

CAUT RĂSPUNSURI, VOCILE SUPRAVIEȚUITORILOR #MARTOR

Când se duceau cu trenul spre Auschwitz,

timp de șase sau șapte zile, stăteau în urină și fecale,

fără mâncare, în întuneric,

în duhoare.

Până când ajungeau în Auschwitz, arătau ca niște gunoaie

ISTORIC

și nu avem nicio problemă să aruncăm gunoiul.

Dacă arată de rahat,

n-avem nicio problemă să-l aruncăm în toaletă.

Dacă Anne ar fi supraviețuit, acum ar fi avut 90 de ani.

Poate privirea și fața ei ar semăna

cu cele ale acestor femei

care încă sunt mândre că au supraviețuit și că au rezistat.

Nu simt ură.

De fapt, am învățat să iubesc oamenii.

Dar îi urăsc pe naziști.

Nu-i voi ierta niciodată

pentru ce le-au făcut copiilor

care au fost gazați.

NĂSCUT PE 16 NOIEMBRIE, 1939 DEPORTAT PE 3 MAI, 1944

Copiii mei sunt răzbunarea mea împotriva naziștilor,

iar nepoții și strănepoții

sunt felul meu de a le râde în nas.

Pentru mulți, aceste amintiri constau în secrete,

tăceri lungi sau cuvinte spuse pe jumătate

în nevoia de a-i proteja pe urmași

de amintiri, poate, prea violente.

Totuși, acele amintiri au fost transmise

copiilor, nepoților, strănepoților,

de parcă fiecare generație avea nevoie de o nouă voce.

Mi-a fost foarte greu, ca fetiță,

să înțeleg ceva ce li s-a întâmplat atâtor oameni,

inclusiv bunicilor mei.

Apoi ni s-a spus povestea Annei Frank

și deodată, a apărut o fetiță

cu care m-am identificat.

Brusc, povestea a devenit prea reală

și m-am speriat.

Tragedia Ariannei,

care a supraviețuit după patru lagăre de concentrare,

a devenit un semn permanent pe antebrațul lui Lorenzo.

Am decis să mă tatuez ca ea

după ce i-am citit cartea.

M-am simțit foarte aproape de poveste,

dar și legat fizic de ceea ce pățise bunica mea.

Și vocile membrilor familiei ei,

care au dispărut în lagăre,

se regăsesc acum în muzica Francescăi.

Eu sunt evreică, mama e evreică, tata e catolic.

Peste 40 de rude de-ale mele

nu s-au mai întors din lagărele de concentrare.

Am crescut conștientizând toate astea

și a stat mereu la baza identității mele.