The Irishman: In Conversation

‎Voi cum v-ați cunoscut?

‎Din copilărie, ‎făceam parte din diferite...

‎- Erați în același cartier. ‎- Da.

‎Eu mergeam în cartierul lui...

‎- Stăteai pe Kenmare? ‎- Kenmare.

‎Eu stăteam pe Prince, ‎colț cu Elizabeth și Spring Street.

‎Practic, el e singurul care știe ‎de unde vin și pe cine cunoșteam,

‎care știe acea lume, ‎lucru reflectat în filmele noastre.

‎THE IRISHMAN ‎O CONVERSAȚIE CU VEDETELE

‎Cât a trecut până să colaborați ‎la ‎The Irishman?

‎- ‎Casino ‎ când a fost? ‎- Acum 22 de ani.

‎- Și tu. ‎- Doamne!

‎Dumnezeule!

‎M-a impresionat ‎că l-ai luat foarte în serios.

‎- Ai scris o ciornă lungă. ‎- Da.

‎Și...

‎I Heard You Paint Houses...

‎e o carte extraordinară. Incredibilă!

‎De la tine am auzit de ea, ‎eram la tine în New York.

‎- Era în nordul statului. ‎- Discutam și ai spus:

‎„Facem acest film” și...

‎Dar citisem cartea de mult.

‎- O citiseși. ‎- Unul mi-a adus-o la golf.

‎- Interesant! ‎- Și mi-a spus:

‎„Cândva, o să faceți filmul.”

‎- Așa deci? ‎- L-am flituit.

‎- Apoi a venit.. ‎- Și eu am gândit la fel oarecum.

‎N-a fost motivul inițial ‎pentru a ne relua colaborarea.

‎Dar, în final, prin eliminare ‎și interes și...

‎E interesant că e diferit, ‎în sensul că e real.

‎Este despre lumea noastră ‎America noastră.

‎Iar în fundal e crima organizată.

‎Acesta e doar contextul.

‎E un film cu care, ‎pe măsură ce am îmbătrânit,

‎am putut privi această lume, ‎acest context

‎și aceste personaje ‎prin prisma umanității.

‎Sunt apropiați, loiali, ‎se iubesc reciproc.

‎Iar apoi, apare o trădare.

‎Știu cum te simți, Frank. ‎Crede-mă, știu cum te simți.

‎Ți-am mai spus. Am încercat să-l ajutăm ‎în fel și chip. Știi asta.

‎Tu ai încercat. Și-a făcut-o cu mâna lui.

‎A părut perfect potrivit ‎pentru epoca în care trăim.

‎- Da. ‎- A fost ciudat.

‎Deci filmul e cu atât mai intim ‎și mai personal.

‎Zugrăvește o lume diversă, ‎dar se axează pe cei trei tipi.

‎- Și ce au... ‎- E o oglindă a vremurilor.

‎Am avut șansa de a face acest film

‎care părea să se potrivească perfect ‎cu personajele, știi?

‎Nici n-a trebuit să discutăm mult ‎despre personaje.

‎Mai ales în scenele mele cu Al,

‎pe care le citisem și mi-am spus:

‎„Sper să nu-i sară țandăra

‎așa cum știu că poate, ‎că atunci, ce mă fac? Îi răspund la fel?”

‎Și el mi-a spus:

‎„În scena asta, nu te enervezi deloc.”

‎Am zis: „Cât timp ‎el nu se enervează pe mine...”

‎- Nu, e în general. ‎- În general.

‎„Să vă f..., băieți. C-o fi, c-o păți.”

‎De parcă asta nu mi-era adresată mie.

‎Ai spus: „Improvizăm?”

‎Am zis: „Fac ce vrei, ‎dar el vrea să te enervezi un pic.”

‎Scuză-mă, dar mi se pare mie ‎sau mai e și alt motiv?

‎E sindicatul meu! Cum adică, alt motiv?

‎Ăsta e sindicatul meu!

‎E un film de reflecție.

‎Despre o lume apusă... ‎E ca o piesă de teatru.

‎Are acțiune și tot restul. Are amploare.

‎Dar, în același timp, totul decurge

‎în ritmul în care privim acum ‎în urmă, în timp.

‎A fost perfect ‎pentru genul acesta de material, știți?

‎Apropo de durata lui,

‎te-ai gândit la ea la început?

‎- Iarăși... ‎- „Oare cum o să dea?”

‎...publicul din ziua de azi ‎și sălile unde rulează aceste filme,

‎aceste producții, se schimbă.

‎E cea mai mare revoluție de la...

‎apariția tehnologiei sunetului, ‎în 1927.

‎Am riscat refuzând să-l fac ‎pentru o sală anume.

‎- „Nu-l poți face pentru sala asta.” ‎- Înțeleg.

‎„Hai să-l facem!”

‎- E un angajament pentru acest film. ‎- Da.

‎Dacă vrei să-l vezi, petreci mult timp ‎cu acei oameni, în acea lume.

‎Ai grijă, sunt mulți duri pe-aici. ‎Nu ți-a spus?

‎- Nu te temi de duri? ‎- Nu.

‎M-am gândit eu.

‎Că tot vorbim despre personaje...

‎În primul rând, ei sunt reali.

‎- Da. ‎- Chiar au existat cei trei.

‎Așa e mai ușor.

‎Ajută. Din păcate, cei pe care i-am jucat ‎nu mai trăiau.

‎Dar ajută când sunt în viață.

‎- Da. ‎- Poți discuta,

‎poți petrece timp împreună.

‎- Personajul tău a fost celebru. ‎- Așa e.

‎- Ai avut surse de inspirație. ‎- Imagini.

‎- I-ai ascultat mult vocea? ‎- Da.

‎- A fost grozav. ‎- Da. A ajutat.

‎Felul cum te pregătești acum,

‎combinația de fotografii, lectură, ‎iar apoi să vezi omul în carne și oase...

‎Chiar că te impresionează.

‎Îmi place la scenariu ‎acest triunghi cu cei trei tipi.

‎E o poveste clasică despre loialitate, ‎despre frăție și trădare.

‎- Trădare dintr-un motiv de înțeles. ‎- De nevoie.

‎E o relație incredibilă.

‎- Știu. ‎- Dorm în aceeași încăpere.

‎E bodyguardul lui.

‎Dacă-l lași în camera vecină ‎și pățește ceva?

‎Pe hol? Să-l ții acolo?

‎Nu cred.

‎M-a interesat cum vorbea Bob ‎ca un povestitor.

‎Ca și cum aș vorbi ‎despre cum era când am ajuns aici.

‎Prezenta o realitate.

‎Chiar se întâmplase asta.

‎E acolo. Povestitorul este acolo.

‎- Sau a fost. ‎- Ca la armată.

‎Executai ordine, făceai ce trebuia,

‎erai recompensat.

‎Dar cum spuneai,

‎voi ați jucat rolurile ‎și v-ați tot apropiat.

‎Nici n-ați repetat... Știți? A fost...

‎- N-am repetat. ‎- Se întâmplă ceva...

‎Da, e bazat pe personaje reale,

‎dar cine știe povestea reală?

‎Voi trei vă axați pe adevărul relației.

‎Russell e interesant pentru că a fost ‎opusul rolului obișnuit...

‎În care mă vezi?

‎- Da. ‎- Mi-ai și spus:

‎„N-o să joci gangsterul ăsta la fel.”

‎Șefii au vorbit cu bătrânul.

‎Bătrânul, cu fiul lui, Jack, ‎căruia i-a spus să nu uite cui îi e dator.

‎I-am și spus: „Dacă nu joc rolul ăla ‎îl joc pe Tony Pro.”

‎Da.

‎A zis: „Nu te vreau în rolul ăla.”

‎- El e cu el. ‎- Înțeleg.

‎Îl ai pe Tony, trebuie să te ocupi de el. ‎Motivul pentru care mai trăia

‎ai fost tu, în acel moment.

‎Cine știe cum a fost de fapt? ‎Noi nu știm. Asta e o versiune,

‎dar adevărul stă în relații,

‎în relațiile din acea lume.

‎Jimmy Hoffa era al doilea ca popularitate ‎după președinte pe atunci.

‎- Da. ‎- Uităm asta.

‎Uiți de sindicate, de ce a trebuit ‎ca muncitorii să fie plătiți decent.

‎A luat-o razna când cu frații Kennedy.

‎Atunci e scena când spui: „N-o să mă ierte ‎că i-am dat bani lui Nixon!”

‎Da.

‎Doamne! În ce te-ai băgat!

‎- Orice faci, iese prost. ‎- Da.

‎Și replica personajului:

‎„O să fie bine.”

‎Dar se vede ‎că tu știi că n-o să-i fie bine.

‎Mai știți scena când îi spun lui Bob

‎- ...să-l omoare pe Tony Pro? ‎- Mortală.

‎Oare Rus l-ar aranja pe tip?

‎E complicat.

‎E complicat.

‎Zice: „Trebuie să înțelegi.

‎Am construit chestia asta. E pură.

‎E un pas înainte. E vizionar.”

‎El de colo: „Nu, îmi pare rău.

‎- E prea important.” ‎- Nici nu vrea să audă.

‎- Nu-i de acord. ‎- Nu.

‎„L-aș omorî chiar eu, ‎dar mă știe lumea.”

‎Zice: „I-aș face eu felul, dar nu pot.”

‎De parcă...

‎E aiurea, pentru că vorbesc ‎despre viața cuiva, să omoare pe cineva.

‎În lumea aia și într-un astfel de caz, ‎e o eliminare.

‎Atât.

‎E incomod.

‎- Chiar că da. ‎- Da.

‎E de neconceput.

‎Da, dar după discuția ta cu Tony?

‎- Am terminat-o! ‎- „Discuție.”

‎Doamne!

‎- Iese prost. ‎- L-ai lăsat pe babac să se bată.

‎Da, știu.

‎- Au tăbărât pe mine. ‎- Stephen, pe el!

‎- Doamne! ‎- Tony Pro l-a urât.

‎Știu.

‎- L-a urât pe Hoffa, în realitate. ‎- Adevăratul Tony Pro.

‎Tare l-a mai urât!

‎Și voia să te omoare chiar el!

‎La început au fost apropiați, ‎apoi s-au despărțit.

‎- Puterea! ‎- Puterea a fost.

‎Și Tony?

‎El are în spate Mafia. Tu, sindicatul.

‎- Tu l-ai creat. ‎- Așa e.

‎Cum să vină așa? Că e gangster?

‎Bietul Jimmy nu pricepea.

‎Știu. Nicicum.

‎Avea o viziune, credea în...

‎- Știu. ‎- Nu s-a așteptat să o pățească.

‎Nu. O spui... Zici: „N-ar îndrăzni.”

‎N-ar îndrăzni!

‎- Nu spune... ‎- N-ar îndrăzni!

‎- Jimmy... Nu spune că n-ar îndrăzni. ‎- Frank, zău!

‎Iar apoi...

‎- Au metodele lor. ‎- Da.

‎Lumea întreabă ‎despre dispariția lui Hoffa. Nu știu!

‎Așa zice cartea și Charles Brandt.

‎E doar o versiune.