Touching the Void

Ne căţăram pentru că ne distra.

Şi de obicei ne distra.

Şi asta era tot ceea ce făceam

Şi eram destul de anarhişti şi de iresponsabili,

şi nu ne păsa de nimeni şi de nimic,

şi tot ceea ce voiam era să ne căţărăm pe lume. Şi ne distra.

Era o distracţie minunată.

Şi din când în când devenea un mare coşmar. Şi atunci nu mai era o distracţie.

În 1985 doi tineri britanici, Joe Simpson şi Simon Yates, au călătorit către un colţ îndepărtat din Peru.

Alpinişti ambiţioşi, scopul lor era să cucerească în premieră versantul vestic al unui vârf celebru de 6400m, "Siula Grande"

Povestea lor a devenit o legendă montană.

Am fost în Peru când eu aveam 25 de ani, iar Simon 21.

Dar ne mai căţărasem de multe ori în Alpi.

Să ne căţărăm pe munţi care nu mai fuseseră escaladaţi, sau pe o nouă rută

este ceea ce ne-a motivat mereu.

Un prieten de-al nostru, care se mai căţărase de multe ori în America de Sud

a mai văzut acest versant pe la mijlocul anilor 70.

Cred că a zis că ar fi o ieşire la munte interesantă.

Era cel mai mare versant din lanţul ăla muntos,

care nu mai fusese escaladat.

Era o mare necunoscută.

Este irezistibil să păşeşti în necunoscut.

ATINGÂND NEANTUL

Era un loc izolat, la 2 zile de mers de la drum.

Munţii împrejur păreau foarte mari,

comparativ cu munţii pe care îi văzusem în Alpi.

Până la urmă am ajuns într-un punct de unde pornea cărarea spre Siula Grande.

Nu puteai duce măgarii mai departe de punctul ăla.

Bănuiesc că eram la 7-8 km de la baza munţilor.

Ştiam că Siula Grande era în spate, dar nu o puteam vedea.

În Lima l-am întâlnit pe un tip, Richard Hawking. Era de unul singur.

Şi cred că i-am zis, "De ce nu ni te alături în călătorie?".

Cred că a zis că nu prea ştie nimic despre escaladat.

Nu ştiam cu adevărat în ce ape mă scăldam.

Sau în ce mă băgam.

Îl voiam pe Richard pentru că atunci când eram pe munte,

putea rămâne la bază, să aibă grijă de echipamentele noastre.

Am ajuns să-l cunosc pe Simon destul de bine.

Nu ştiu dacă am făcut-o din cauza personalităţii lui,

sau pentru că era mai indulgent cu mine,

deşi nu eram alpinist.

Dar mi s-a părut greu să mă aproprii de Joe.

Eram mai pornit să o fac decât era Simon.

Siula Grande însemna mult.

Ştiam că mai multe expediţii dăduseră greş.

Dacă nimeni n-ar fi încercat, n-ar fi fost la fel.

Treaba era că oamenii încercaseră şi nu reuşiseră, de aia ne-o doream aşa de mult.

Şi eu simţeam că, "Hai să o facem. Suntem mai buni ca ei."

Începând cu anii 70 oamenii au încercat să se caţere

pe munţii din lanţurile mari în ceea ce se numeşte "stilul Alpin".

Şi asta însemna că îţi faci rucsacul

plin cu haine, mâncare şi echipament,

şi porneşti de la o bază şi încerci să te caţeri pe munte

dintr-o singură încercare.

Nu ai frânghii dinainte poziţionate,

şi nici tabere cu provizii unde ai putea să te opreşti când cobori.

Este cel mai pur stil de alpinism, şi cel în care Joe şi cu mine ne-am căţărat pe Siula Grande.

Este un stil de alpinism bazat pe încredere, pentru că nu ai loc de întoarcere.

Dacă ceva nu merge bine, situaţia poate deveni foarte serioasă.

Nimeni nu te poate salva, nu există elicoptere de salvare şi nici alţi oameni.

Nu este loc de greşeală.

Dacă te răneşti grav, probabil vei muri.

Nu îl mai văzusem din acest unghi şi părea abrupt.

M-am gândit, "Isuse, e mare".

Părea mai greu decât mă aşteptasem.

Dar eram emoţionat.

Începutul a fost minunat.

Pentru asta trăiam.

Iubesc alpinismul.

Când te caţeri bine te simţi minunat.

Este ca o combinaţie între balet şi gimnastică.

Este acel amestec de putere şi graţie.

Pentru mine, munţii sunt cele mai frumoase locuri de pe pământ.

Când mă duc în acele locuri am un sentiment minunat de spaţiu,

de libertate, când scap de

dezordinea pe care o avem în lume.

Am fost surprinşi de noi înşine când am ajuns pe întinderea de gheaţă la 300 de metri,

într-un punct pe unde gheaţa trecea printre fâşii de stâncă,

şi ai escaladare verticală.

Am început să ne căţarăm într-un mod complicat.

Faptul că eşti legat de partenerul tău,

înseamnă că ai încredere în abilităţile celuilalt.

Dar la un moment dat poţi gândi,

"Pentru numele lui Dumnezeu, Simon, să nu cazi aici, pentru numele lui Dumnezeu, să nu cazi aici".

Frânghia poate şi să te omoare, nu numai să te salveze.

Dacă prietenul tău cade, tot echipamentul se rupe şi eşti mort,

te duci cu el.

Dacă faci genul ăla de căţărat, la un moment dat trebuie să te bazezi

în totalitate pe partener.

Cred că eram foarte mulţumiţi la sfârşitul primei zi.

Ne căţărasem mult, ne căţărasem bine.

Şi la acel moment eram foarte încrezători în reuşită.

La altitudinea aia, te deshidratezi la greu.

Trebuie să bei foarte multe lichide, 4-5 litrii pe zi.

Şi singura modalitate de a face rost de apă este să topeşti zăpada.

Totul ia mult timp.

Să faci un singur ceai la altitudinea aia ia mult timp.

Poate să-ţi ia şi o oră ca să faci două ceşti.

Poate că din acest motiv nu ne-am făcut atâta ceai cât ne-ar fi trebuit,

dar nici nu aveam foarte mult combustibil cu noi.

În viaţa noastră de zi cu zi nu există foarte mult risc.

Şi să adaugi un element de risc în ea risipeşte monotonia.

Adică te face să te simţi mai viu.

Nu mai fusesem niciodată la aşa o înălţime, şi este

foarte foarte obositor să te caţeri pe gheaţă de tipul acela.

Nu numai că este dificilă tehnic şi instabilă şi înfricoşătoare,

dar şi inima ţi-o ia razna din cauza altitudinii.

Şi se poate face foarte frig.

Eram la 5800-6000 de metri, bătea vântul.

Atunci a început sa ningă, şi însemna că,

tot versantul se va umple de zăpadă fină, de avalanşe.

Zăpada se va lipi de haine.

Apoi va îngheţa pe tine, ca şi cum ai purta o armură.

Ultima porţiune a versantului

consta în vreo 100 de metri de căţărat de coşmar.

Cu zăpadă afânată, complet instabilă.

Nimic de care să te ancorezi.

Era foarte obositor fizic, căţărare cu tot corpul.

Ne-a luat 5-6 ore ca să parcurgem cam 65 de metri.

Am mers mult şi după ce s-a lăsat întunericul.

Se făcuse extrem de frig, pentru că stăteam pe loc

în timp ce Simon încerca să se caţere.

Aproape că făcusem hipotermie.

Ştiai că dacă continuai fără băgare de seamă,

va fi de rău.

Aşa că am săpat un adăpost în zăpadă.

Dimineaţa, pe vreme bună,

am văzut ce am încercat să escaladăm.

Era un coşmar de

scobituri în zăpadă fină făcute de zăpada care cădea

bezele, şi ciuperci, şi cornişe peste tot.

Auzi de aceste fenomene când începi să urci în Anzi,

dar nu le mai văzusem până atunci.

Nu ne puteam explica cum poate zăpada afânată să stea pe pante atât de abrupte.

În Alpi ar fi alunecat dacă panta avea mai mult de 40 de grade.

Este cea mai riscantă, de speriat şi periculoasă căţărare pe care am făcut-o.

Eram speriaţi că vom ajunge într-un impas,

în care nu am mai fi putut urca mai mult.

Pentru că ştiam că nu ne mai puteam întoarce,

nu pe unde ne căţărasem deja.

Ne căţărasem într-o capcană.

Şi mai vedeam şi golul de 150 de metri care ne aştepta.

Şi, cu mare uşurare, pe la 14:00,

am ajuns pe coama de nord şi pe versantul de vest.

Şi ne-am jurat să nu ne mai apropiem de nici un astfel de fenomen.

Eram destul de obosiţi în momentul în care am ajuns la coamă,

Eram sleit. Îmi amintesc că mă gândeam,

"Oh, am făcut coama".

"Acum nu mai pot fi deranjat să urc până acolo".

Şi atunci ne-am gândit, "Stai aşa, am venit până aici".

"aşa că putem merge până în vârf".

Nu prea îmi plac vârfurile, pentru că 80% din accidente se întâmplă la coborâre.

Ne-am decis încă dinainte de a aborda versantul că vom coborî

pe partea de nord a muntelui, într-o depresiune

între muntele Siula Grande şi alt munte, Yerupaja.

Şi apoi vom putea aborda partea mai joasă a versantului.

Norii veneau deja dinspre est. Nori mari.

Ne aşteptam ca aceasta coamă să nu ne ofere surprize,

şi să fie un mod uşor de a coborî.

Speram că vom putea cumva merge.

Şi s-a dovedit dovedit a fi foarte dificil.

A fost groaznic.

Vertical pe partea de vest, cu cornişe suspendate,

şi pe partea de est straturi de zăpadă afânată până la 100 de metri sub noi.

A fost un şoc. Şi a fost foarte periculos.

În acel moment a cam scăpat totul de sub control.

La o oră după ce am părăsit vârful, ne rătăciserăm.

Mergeam prin locuri neumblate, nu puteam vedea nimic.

Apoi norii s-au rupt puţin şi am văzut creasta,

aşa că am început să mă caţăr înapoi pe ea.

Nu ştiam că sunt pe o parte a crestei, dar

era de fapt o cornişă enormă, o masă de zăpadă şi gheaţă care atârna,

şi eu mă urcam peste vârful ei.

Am ramas atârnat, uitându-mă în jos în timp ce zăpada şi gheaţa

se îndepărtau de mine, în jos pe partea de vest a Siulei Grande.

M-am urcat iar pe creastă şi am strigat la Joe

că am găsit creasta, am zis,

"Am găsit creasta, Joe!".

Speram să coborâm în acea zi,

dar când s-a făcut întuneric, eram încă destul de sus.

Tot la 6000 de metri.

Şi în seara aia, în timp ce ne făceam un ceai, combustibilul s-a terminat.

În următoarea dimineaţă a fost destul de evident

că am coborât cea mai urâtă parte a coamei.

Şi eram destul de încrezător că vom ajunge la bază în acea zi.

M-am gândit la acel moment că totul era încheiat, întreaga căţărare.

Eram în faţa lui Simon,

şi dintr-o dată a apărut un perete vertical, tăind în două coama.

M-am lăsat în genunchi, şi am înfipt ambii pioleţi în gheaţa din vârf

şi m-am coborât de pe vârful de gheaţă.

Când bagi pioletul, asculţi sunetul pe care-l face. Şi te uiţi la el.

Acum atârnam bine de ambii pioleţi. Am scos unul, şi

am vrut să-l introduc în peretele vertical.

Şi m-am balansat, şi pioletul a intrat, şi a făcut un...

un sunet straniu.

Şi m-am gândit, "îl scot şi îl repoziţionez.".

Pentru că voiam să înfig corect pioleţii până ajungeam jos.

Şi mă pregăteam să lovesc gheaţa din nou.

Durerea... îmi invada coapsa

şi genunchiul mă durea foarte tare.