Light & Magic

RĂZBOIUL STELELOR

Războiul Stelelor a apărut în vara anului '77.

Aveam 13 ani, trăiam la o fermă de vite în Shawnee, Colorado.

Eu aveam 10 ani.

Aveam vreo 18 ani.

Probabil că aveam... Nu știu, cam nouă.

La vârsta de 15 ani,

am auzit că filmul ăsta ar urma să schimbe modul în care se fac filmele.

Mă uitam la Saturday Night Live și vine o reclamă...

Undeva în spațiu...

Venim prea repede!

...asta s-ar putea întâmpla chiar acum.

Războiul Stelelor.

Nu m-am dus direct.

Știam că e ceva majestic un fel de operă spațială.

Am văzut Războiul Stelelor în weekendul când a apărut, la Teatrul Chinezesc.

M-am dus să-l văd în Leicester Square cu câțiva prieteni.

Eram în Hong Kong.

Într-un multiplex la Briarwood Mall din Ann Arbor.

Am stat la coadă cu mai mulți prieteni vreo 12 ore.

Și acel film a avut un efect profund asupra mea.

Nu ești cam scund pentru un soldat galactic?

A fost absolut fantastic.

A fost magic.

A fost uimitor.

A fost ca și cum ai descoperi un alt etaj în casa ta.

Era gen: „Ce? Pot să merg acolo?”

Sunt Red Five. Mă duc!

Reacția mea a fost: „Uau, se pot face astfel de filme?”

Chiar mi-a deschis ochii.

A dus totul la un alt nivel, la o scară atât de mare.

Am ieșit și i-am spus lui Cheryl: „Vrei să-l vezi din nou?”

Și ea a spus: „Da.”

Și ne-am așezat la următoarea coadă, am stat două ore și l-am văzut din nou.

Ce? Nu am putut... Nu aveam, nici măcar nu aveam cuvintele

pentru a descrie cum m-am simțit.

M-am dus acasă și am spus: „Renunț la slujbă.

Va trebui să plătiți facturile pentru o perioadă. Vreau să fac un film.”

LUMINI & MAGIE

3. „Gândește-te la asta.”

După Războiul Stelelor , am revenit la reclame o perioadă.

Și să văd ce-o să fac, știți cum sunt filmele.

Se terminase.

Ne-am făcut treaba. Am muncit mult, ne-am distrat,

și apoi... Am mers pe drumurile noastre separate.

S-au despărțit pentru că

erau în LA între șase și nouă luni

și nu făceam nimic.

ILM nu exista.

Am lucrat la Întâlnire de gradul trei câteva luni.

Doug Trumbull tocmai se pregătea și aveau nevoie de cineva...

A ajuns să filmeze nava-mamă.

Întâlnire de gradul trei Steven Spielberg, 1977

Eu și Jon Erland am primit un telefon

de la producătorul filmului Flesh Gordon.

Flesh Gordon...

O călătorie cu Flesh Gordon...

Nu Flash Gordon, Flesh Gordon.

A nu se confunda cu originalul FLASH GORDON

Și John Dykstra ne-a chemat imediat în birou.

A spus: „Ce naiba faceți?”

Și a spus: „Vine un proiect.

Vă promit, că dacă puteți aștepta încă trei săptămâni,

vine un proiect mare.”

Nu voiam să se termine.

Nu am tărăgănat, dar nu...

Experiența

a fost atât de plăcută și de edificatoare.

Totul a fost minunat și nu am vrut să se termine.

Voiam să păstrez acel loc și voiam să-i păstrez pe acei oameni.

Mai mult decât orice, voiam să-i păstrez pe acei oameni.

Acei oameni erau prietenii mei.

Aceștia sunt oamenii cu care am petrecut cina de Ziua Recunoștinței.

Era interesant în fiecare zi. Era distractiv să vin la muncă.

Mi-am spus: „Asta vreau să fac.”

Dar la acea vreme, chiar dacă Războiul Stelelor a fost un mare succes,

nu știam cu certitudine

dacă ILM va continua sau se va dizolva sau orice altceva.

AZOT LICHEFIAT

Așa că am făcut Battlestar Galactica.

A creat o companie numită Apogee.

Și Apogee a primit contractul pentru Galactica.

M-am întors și am lucrat la Galactica probabil vreo opt luni.

Așa că echipa care terminase primul Războiul Stelelor era încă împreună

și lucrau în același mediu, cu echipamentul respectiv.

Aveam uneltele, aveam oamenii.

Cred că încă pășeam în necunoscut cu Galactica

ne întrebam: „De ce face George asta? De ce ne lasă să facem asta?”

I-am împrumutat locul lui John Dykstra să facă Battlestar Galactica

în timp ce eu scriam.

Așa că am produs lucrurile

pentru Battlestar Galactica și cred că atunci George a decis

că vrea să ia echipamentul și să-l mute în Marin.

Am zis: „Uite, nu vreau să locuiesc acolo.”

Am spus: „Hai să ne mutăm în San Francisco.

Nu trebuie să facem filme în LA.”

Lucram în atelierul de machete pentru Galactica și Richard Edlund

a venit jos și a spus: „Ai un apel la etaj.”

N-a zis foarte tare.

Am spus: „Cine vrea să vorbească cu mine?”

Am un telefon chiar aici, știți. El a spus: „Nu, nu.

Du-te sus și vorbește la telefonul care e pe biroul lui Joe.

Du-te acum.”

Și erau George și Gary...

Gary Kurtz Producător

...și au spus: „Vrem să facem continuarea în California de Nord,

dar nu te exterioriza, nu spune mai departe,

vorbim cu foarte puțini oameni.”

Se tot vorbea despre o continuare la care lucrează George.

Și astfel, practic, am spus: „Uite...

...dacă primesc un apel din nord,

știi că o să răspund, aș fi prost să nu o fac.”

Și noi toți spuneam același lucru.

Am auzit că s-ar putea ca George să facă un alt film Războiul Stelelor.

Dennis era sigur angajat și știam că ne va angaja și pe mine și pe Ken.

M-am dus la ei și le-am spus: „Vreți să veniți la San Francisco?

Plătim să veniți acolo.

Vom găsi o casă.” Tot tacâmul.

Era pe bază de performanță.

Erau cei care au făcut cea mai bună treabă.

Unii nu au vrut să vină acolo.

Pe unii oameni a trebuit să-i convingem să vină,

dar știam că-i vrem pe Richard și Dennis.

Crearea de filme era foarte importantă

și am văzut asta și la George

și la oamenii care au fost chemați în nord.

E ca și cum s-au dus și au ales oamenii despre care ei credeau:

„Ei bine, iată pe cineva care gândește la fel.”

Cine sunt eu să-l contrazic? Aici am avut ceva incredibil,

un film cu care reputația noastră era în joc, trebuia să-l depășim cu Imperiul.

Deci practic, când am primit apelul, am plecat.

Pentru mine, nu se punea problema.

Puteam să rămân și să lucrez în acest depozit dărăpănat

în Van Nuys sau mă puteam muta în Marin County

și să încep o nouă fabrică de efecte vizuale.

Cred că majoritatea acestor tipi erau acest tip de persoană

care ar prefera un loc ca Marin, decât Van Nuys.

Ziua trezirii

a fost ultima picătură,

stăteam afară în Van Nuys, unde făceam Galactica.

Aeroportul Van Nuys se află la o stradă distanță.

Erau 38 de grade, eram orientați spre vest, spre soare,

iar cerul era portocaliu și galben.

Și mi-a venit în minte: „Ăsta e iadul.”

Și am o șansă să plec din iad, să merg altundeva

și asta a fost tot.

Nu știu. Adică, a fost...

E ciudat, nu?

Deoarece afacerea s-a mutat în nord, dar eu nu am fost chemat.

Cred că a înțeles pe deplin că așa vor sta lucrurile.

Cred că și-a dat seama că trenul ăla plecase.

A făcut o treabă grozavă.

Dar era într-o poziție foarte dificilă, când a făcut filmul.

Era foarte stresat.

Cred că-l depășea situația.

Deci, când se schimbau lucrurile, se înfuria foarte tare.

Nu am fost...

La naiba.

Nu știu, ce nu eram?

Nu am fost... Nici măcar nu pot spune că voia un om de treabă.

Eu doar...

Probabil că eram prea tânăr și volatil.

John Dykstra m-a chemat în birou și era foarte supărat.

Și-a luat biroul și l-a ridicat

cam zece centimetri și l-a trântit

și toate lucrurile de pe birou...

Să recunoaștem, câștigi un Oscar

și ești lăsat în gară.

Cum are asta sens?

Harrison Ellenshaw Pictor de decor

Nu știu.

Singurul lucru pe care îl știu este că probabil a suferit foarte tare.

Știi, nu a fost...

Eram dezamăgit că nu am fost invitat?

Desigur.

Dar am reușit să avansăm mult.

Și știi, erau niște urme...

Niște urme de vopsea și niște lovituri

și câteva zgârieturi pe ici pe colo.

Dar... a fost distractiv.

Chiar a fost foarte distractiv și cred că a fost atât de tragic

când ne-am despărțit.

Era ca și cum ai rupe o familie.

Urma să fie o treabă pentru doi ani.

Asta e tot ce garantau.

Așa că am fost de acord și i-am convins și pe ceilalți prieteni

care voiau să vină și ei, și ne-am mutat în grup.

Cam așa a început,

atunci am fost în clădirea Kerner.

Când ne-am mutat, avea un singur etaj,

fără pereți deloc.

Avea o ușă în față și birouri și băi în față

și apoi era un depozit deschis.

Nici măcar nu aveam toată clădirea.

Era un service auto chiar lângă noi și dup-aia mai era ceva.

În față era un câmp gol liber

unde am aruncat chestii în aer, o vreme.

Fără fițe, crede-mă.

Îmi amintesc că unul dintre producători a spus:

„Știi, nu vom umple niciodată asta.”