David Attenborough: A Life on Our Planet

‎UN DOCUMENTAR ORIGINAL NETFLIX

‎Acest oraș din Ucraina avea cândva ‎aproape 50.000 de locuitori.

‎Avea tot ce-i trebuia unei comunități ‎pentru o viață tihnită.

‎În 26 aprilie 1986,

‎a devenit brusc de nelocuit.

‎Centrala nucleară din apropiere, ‎de la Cernobîl, a explodat.

‎În mai puțin de 48 de ore,

‎orașul a fost evacuat.

‎Nimeni n-a mai locuit aici de atunci.

‎Explozia a fost rezultatul planificării ‎defectuoase și a erorii umane.

‎Greșeli.

‎A declanșat o catastrofă ecologică ‎ce a afectat întreaga Europă.

‎Mulți au considerat-o ‎cea mai costisitoare catastrofă

‎din istoria omenirii.

‎Dar Cernobîl a fost un eveniment unic.

‎Adevărata tragedie a timpurilor noastre ‎încă se desfășoară pe întreaga planetă,

‎abia perceptibilă de la o zi la alta.

‎Mă refer la pierderea naturii sălbatice ‎de pe planeta noastră,

‎la biodiversitatea acesteia.

‎Lumea vietăților e o minune unică ‎și spectaculoasă.

‎Miliarde de ființe, ‎milioane de tipuri de plante și animale,

‎uimitoare în varietatea și bogăția lor…

‎colaborând pentru a beneficia ‎de energia soarelui

‎și de mineralele solului,

‎ducând vieți ‎care se întrepătrund în așa fel,

‎încât se susțin reciproc.

‎Depindem întru totul ‎de acest sistem de susținere a vieții,

‎acesta depinzând de biodiversitate ‎pentru a funcționa perfect.

‎Totuși, viața pe care o ducem noi, ‎oamenii, pe Pământ,

‎aduce declinul biodiversității.

‎Și asta tot ca rezultat al planificării ‎defectuoase și erorii umane.

‎Și asta va duce, de asemenea, ‎la ceea ce vedem aici.

‎Un loc ce nu poate fi locuit.

‎Lumea naturală se pierde.

‎Dovezile sunt peste tot.

‎S-a întâmplat în timpul vieții mele. ‎Am văzut cu ochii mei.

‎Acest film e declarația mea ‎în calitate de martor

‎și viziunea mea despre viitor.

‎E povestea a ceea ce a devenit ‎cea mai mare greșeală a noastră

‎și a ce mai putem îndrepta ‎dacă acționăm acum.

‎Sunt David Attenborough

‎și am 93 de ani.

‎Am avut o viață extraordinară.

‎Abia acum reușesc ‎să înțeleg cât de extraordinară.

‎Am avut norocul să-mi petrec viața ‎explorând zonele sălbatice de pe planetă.

‎Am ajuns în toate colțurile globului.

‎Am cunoscut direct lumea vietăților,

‎în toată varietatea și minunăția ei.

‎Adevărul e că nu-mi pot imagina ‎să fi trăit

‎un alt fel de viață.

‎Mi-a plăcut mereu să explorez,

‎să trăiesc aventuri,

‎să învăț despre sălbăticie…

‎și încă învăț…

‎la fel de mult cât o făceam în copilărie.

‎1937 ‎POPULAȚIA MONDIALĂ: 2,3 MILIARDE

‎DIOXID DE CARBON ÎN ATMOSFERĂ: ‎280 DE PĂRȚI LA MILION

‎ZONE SĂLBATICE RĂMASE: 66%

‎Lumea era diferită pe atunci.

‎Nu prea înțelegeam

‎cum funcționează lumea vietăților.

‎Se numea istorie naturală,

‎deoarece doar despre asta era vorba.

‎Istorie.

‎Era un loc grozav pentru un copil,

‎deoarece aici se exploata ‎minereul de fier,

‎însă cariera era scoasă din uz.

‎Nu era vegetație deloc. ‎Era doar o carieră proaspăt închisă.

‎Pe când eram copil,

‎îmi petreceam tot timpul liber

‎căutând în astfel de locuri, ‎printre pietre…

‎comori ascunse.

‎Fosile.

‎E o creatură denumită amonit,

‎iar pe când era viu, ‎animalul trăia în această cochilie

‎și își scotea tentaculele ‎pentru a-și captura prada.

‎Acesta trăia ‎în urmă cu 180 de milioane de ani.

‎Cel din mâna mea poartă ‎denumirea științifică de ‎Tiltoniceras,

‎pentru că primul de acest fel a fost găsit ‎în apropierea acestei cariere, în Tilton,

‎în mijlocul Angliei.

‎În timp, am început să învăț una-alta ‎despre istoria evoluției Pământului.

‎În mare, e povestea ‎unei schimbări lente, dar sigure.

‎De-a lungul a miliarde de ani,

‎natura a creat forme miraculoase,

‎fiecare mai complexă ‎și mai desăvârșită decât cealaltă.

‎E un efort greoi și complicat.

‎Apoi, la fiecare o sută ‎și ceva de milioane de ani,

‎după toate aceste procese minuțioase,

‎se întâmplă ceva catastrofal.

‎O extincție în masă.

‎Dispare un număr mare de specii,

‎fiind brusc înlocuite de doar câteva.

‎Toată acea evoluție dispare.

‎O puteți vedea.

‎Linia dintre straturile de rocă,

‎o limită care marchează ‎o schimbare profundă, rapidă și globală.

‎Sub acea linie

‎se află o mulțime de forme de viață.

‎Deasupra ei, doar câteva.

‎Extincția în masă a avut loc de cinci ori ‎de-a lungul a patru miliarde de ani.

‎Ultima oară când a avut loc

‎a pus capăt erei dinozaurilor.

‎Căderea unui meteorit a adus ‎schimbarea catastrofală

‎a condițiilor de pe Pământ.

‎75% dintre specii au fost șterse ‎de pe fața pământului.

‎Viața nu a avut de ales ‎decât să se reconstruiască.

‎Timp de 65 de milioane de ani,

‎natura a lucrat, ‎reconstruind lumea vietăților…

‎până când a ajuns ‎să fie așa cum o știm noi.

‎În prezent.

‎Oamenii de știință îl numesc Holocen.

‎Holocenul a fost ‎una dintre cele mai stabile epoci

‎din îndelungata istorie ‎a planetei noastre.

‎Timp de 10.000 de ani,

‎temperatura medie nu a oscilat ‎în sus sau în jos

‎cu mai mult de un grad Celsius.

‎Iar lumea vietăților bogată și prosperă ‎din jurul nostru

‎a fost cheia acestei stabilități.

‎Fitoplanctonul din oceane

‎și pădurile imense din Nord

‎au ajutat la echilibrarea atmosferei

‎prin absorbirea dioxidului de carbon.

‎Turmele uriașe de pe câmpii

‎au păstrat pajiștile bogate și rodnice,

‎fertilizând pământurile.

‎Mangrovele și recifele de corali ‎de pe sutele de mile de coastă

‎au adăpostit bancuri de pești mici ‎care, atingând maturitatea,

‎se împrăștie în larg.

‎O centură lată de jungle ‎în jurul Ecuatorului

‎s-a dezvoltat suprapus

‎pentru a reține cât mai mult ‎din energia soarelui posibil,

‎contribuind cu umezeală și oxigen ‎la curenții de aer globali.

‎Și dimensiunea calotelor polare ‎a fost esențială,

‎reflectând cu suprafața lor albă ‎lumina soarelui

‎și răcind tot Pământul.

‎Biodiversitatea Holocenului

‎a ajutat la atingerea stabilității.

‎Și întreaga lume vie

‎a intrat într-un ritm blând și trainic:

‎anotimpurile.

‎Pe câmpiile tropicale,

‎anotimpurile secetoase și ploioase ‎se succedau an de an fără abatere.

‎În Asia, vânturile dădeau naștere ‎musonului la țanc.

‎În zonele nordice,

‎temperaturile urcau în martie,

‎aducând primăvara,

‎și rămâneau ridicate

‎până în octombrie, ‎când scădeau și aduceau toamna.

‎Holocenul a fost Grădina noastră ‎a Edenului.

‎Ritmul anotimpurilor a fost atât de sigur,

‎încât a oferit speciei noastre ‎o oportunitate unică.

‎Am inventat agricultura.

‎Am învățat cum să exploatăm anotimpurile

‎pentru a cultiva hrană.

‎A urmat istoria ‎întregii civilizații umane.

‎Fiecare generație a fost capabilă ‎să se dezvolte și să progreseze

‎doar pentru că era sigur că lumea vie

‎ne va oferi condițiile necesare.

‎Ritmul progresului era complet diferit ‎de orice ne dezvăluie fosilele.

‎Inteligența noastră a schimbat modul ‎în care am evoluat.

‎În trecut,

‎animalele trebuiseră ‎să-și dezvolte o abilitate fizică

‎pentru a-și schimba viața.

‎Dar pentru noi, asta putea face o idee,

‎iar ideea putea fi transmisă ‎de la o generație la alta.

‎Noi transformam ‎ceea ce o specie putea să realizeze.

‎La câteva milenii după aceasta,

‎eu am crescut în cel mai potrivit moment.

‎SEPTEMBRIE 1954

‎Debutul carierei mele după 20 de ani ‎a coincis cu apariția

‎călătoriei globale pe calea aerului.

‎Așa că am avut ‎privilegiul de a fi printre primii

‎care au descoperit ‎pe deplin bogăția vieții

‎care apăruse ca urmare ‎a climei blânde din Holocen.

‎1954 ‎POPULAȚIA MONDIALĂ: 2,7 MILIARDE

‎DIOXID DE CARBON ÎN ATMOSFERĂ: ‎310 DE PĂRȚI LA MILION

‎ZONE SĂLBATICE RĂMASE: 64%

‎Oriunde mă duceam,

‎era sălbăticie.

‎Ape de coastă strălucitoare.

‎Păduri întinse.

‎Pajiști imense.

‎Puteai zbura ore întregi ‎peste sălbăticia neatinsă.

‎Iar eu am fost rugat ‎să explorez aceste locuri

‎și să înregistrez minunile ‎lumii naturale pentru cei de acasă.

‎Inițial a fost destul de ușor. Oamenii ‎nu mai văzuseră pangolini la televizor.

‎Nu mai văzuseră leneși. ‎Nu mai văzuseră centrul Noii Guinee.

‎A fost cea mai bună perioadă ‎din viața mea.

‎Cea mai bună perioada din viața noastră.

‎Al Doilea Război Mondial se terminase ‎și tehnologia ne ușura viața.

‎Ritmul schimbării devenea tot mai rapid.

‎Aveai impresia ‎că nimic nu ne va îngrădi progresul.

‎Viitorul urma să fie palpitant.

‎Urma să aducă tot ce visaserăm vreodată.

‎Asta era înainte ca vreunul dintre noi ‎să fie conștient că există probleme.

‎1960 ‎POPULAȚIA MONDIALĂ: 3 MILIARDE

‎DIOXID DE CARBON ÎN ATMOSFERĂ: ‎315 DE PĂRȚI LA MILION

‎ZONE SĂLBATICE RĂMASE: 62%

‎SEPTEMBRIE 1960

‎Prima dată am vizitat ‎Africa de Est în 1960.