A Nearly Normal Family (En helt vanlig familj)

Pari să ai o relație complicată cu ambii părinți.

Stella?

Așa a fost mereu?

Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi purtat altfel?

Bună!

Nu, le iau eu.

Gata.

Sper să vă distrați, draga mea.

Bea multă apă, cică o să fie cald.

- Așa e, nu uita de apă! - Promit.

- Pa! - Pa!

- Vă iubesc! - Pa, să dai multe goluri!

- Da. - Și pase Aminei.

- Da. - Pa!

Pa!

Pa!

- Pa! - Pa!

Care-i treaba?

Salut!

- Te pup. Amina! - Bună!

Ești bucuroasă? Pot să țin eu perna.

Normal, sunt în al nouălea cer.

Am luat iPadul, să vedem filme de groază.

Și am o grămadă de dulciuri.

După cine te uiți?

Nu e drăguț?

Îl cheamă Robin Kjellander.

Abia a venit la echipa A.

O să fie antrenor secund.

- Iei patul de sus? - Da.

Bravo!

Aici, Amina!

- Ai… - Frumos!

- Frumos! - Pasă!

Haide, Melissa!

Aici!

Bravo, Stella!

Bravo, Amina!

- Credeam că mergem la scăldat. - Da…

- La scăldat? - Da.

Nu, nu vreau și azi.

- De ce nu? - Mi-a fost scârbă ieri.

N-ai simțit mâlul?

- Era foarte scârbos. - Poți să nu pui picioarele jos.

Vrei să plutesc ca o rață? Nu.

Nu putem sta în cameră? Avem un film de terminat.

Bună!

Bună!

Ai jucat bine azi. Ai aruncat bine, ai alergat bine.

- Mulțumesc. - Ține-o așa!

Te pot întreba ceva?

Da.

- Voiam să merg la scăldat. - Așa…

Vrei să vii?

Doar noi?

Da.

- Stella? - Da?

- Unde pleci? - La scăldat.

Cu Robin.

E frig.

- A fost o idee bună. - A fost, nu?

E frig.

Vino!

Robin, noi…

Stai!

Stai!

Robin, stai!

Stai!

Robin, nu vreau.

Asta e cabana mea!

Nu știu ce să zic, Stella.

Ai 15 ani. Cinsprezece!

- N-am vrut. - N-ai vrut?

Nu voia să se oprească.

Deși eu nu voiam.

El a continuat, totuși.

Tu n-ai vrut?

I-ai spus că nu vrei?

Și el a continuat?

Da.

Stella!

Asta e foarte grav.

E adevărat?

Da.

O să apăs puțin, dar n-o să doară.

Respiră!

Bine. Foarte bine, Stella!

Te descurci excelent.

Aproape am terminat.

Se vedeau clar urme roșii pe coapsă

și totuși ați scris: „nimic anormal”.

Nu sunt urme pe…

- Dar vorbim despre… - Nu zic că nu s-a întâmplat…

Stella?

Trebuie să-mi spui, e important.

Ce s-a întâmplat?

Eu nu voiam,

dar el a continuat.

I-ai spus că nu vrei? Cum i-ai spus?

I-am zis să se oprească.

Bine. Dar cum…?

Cum ai zis? Ai zis: „Nu, nu vreau”?

Ai încercat să-l împingi?

- Nu. - Nu.

N-ai făcut nimic, Stella?

Ba da.

Dar…

Ai vorbit clar? Se poate să nu fi auzit?

Să nu fi înțeles? Te-ai exprimat clar, Stella?

- Nu. Sau nu știu… - Da…

Ulrika?

- Ce? - Nu știu…

Poți aștepta în bucătărie? Vin imediat.

Așa…

Odihnește-te puțin și apoi…

Așa…

Nu mă asculți?

Trebuie să anunțăm poliția.

Ba te ascult,

dar examenul medical nu a găsit semne de agresiune.

Îți spun sincer,

dacă eu aș fi procuror,

nici n-aș lua cazul ăsta.

Nu pentru că n-aș crede-o, ci pentru că n-aș avea cum să-l câștig.

Atunci, să lăsăm lucrurile așa? Trebuie să facem ce e bine.

- Bine pentru cine? - Pentru toți. Ce e bine!

Dragul meu, suntem în aceeași tabără.

Nu e chestiune de moralitate, ci de drept.

Dacă facem plângere,

Stella o să fie cea luată la întrebări.

Întâi de poliție.

„L-ai sărutat? Cine pe cine a dezbrăcat?”

Toți vor alege o tabără.

Iar Stella va ajunge cu siguranță o țintă.

Iar apoi, și mai rău,

el nici n-o să fie cercetat, fiindcă nu avem martori.

Atunci? Ce vrei să spui?

Ce e mai important?

Să o protejăm pe Stella de noi suferințe

sau să depunem o plângere care n-o să ducă nicăieri?

Și ne vedem de viață pur și simplu? De parcă nu s-a întâmplat?

- O crezi, nu-i așa? - Sigur că o cred.

Dar nu contează ce credem noi.

În fața legii, contează doar ce poți dovedi.

Asta-i treaba.

Adam, dragul meu,

sunt avocată.

Văd tot timpul asemenea cazuri.

Trebuie să ne punem de acord.

Bine.

Da.

Bine, ne descurcăm singuri.

Nu facem plângere.

Stella!

Stella…

PATRU ANI MAI TÂRZIU

O FAMILIE APROAPE NORMALĂ

FIICA

Am învățat toată ziua, voiam să stau acasă diseară.

Nu se poate, Amina.

Ascultă, diseară ești a mea.

Nu-ți cer să te îmbeți

și să te lași penetrată cu degetul la baie, dar…

E ziua mea, ce dracu'?

SEMNELE SUNT…

Bine. Bine, înțeleg.

- În cât timp ajungi? - Cât pot de repede. În cel mult o oră.

Așa…

Vine desertul.

Deci?

Ce zici?

- Îți vrei cadoul? - Da.

Da, să-l văd.

- La mulți ani, scumpo! - La mulți ani!

- Nouăsprezece ani. Incredibil, nu? - Chiar așa.

Citește-o!

Da, mulțumesc.

„Uită-te pe fereastră!”

Drăguț, nu?

Scuterul?

Da, să mergi cu el la serviciu.

- E drăguț, dar am zis… - Nu eram sigur de culoare.

Dar vânzătorul a zis că le place fetelor de vârsta ta.

De ce nu mă ascultați?

- Am zis că vreau bani să călătoresc. - Știu, dar…

- Ce-i așa de greu de înțeles? - Stella…

Putem să…

Discutăm mai târziu, vine desertul. Ce bine arată!

- Tiramisù. - Da.

Arată delicios.

- Mulțumim. - Mulțumim.

Mulțumesc.

- Poftă bună! - Mulțumim.

Mulțumim.

Au redecorat porțiunea asta?

Nu era…?

Barul nu era acolo înainte?

Da, se poate.

- Da, era. - E de la universitate.

Trebuie să răspund.