Isabel Preysler: My Christmas (Isabel Preylser, mi Navidad)

Bună!

Bună dimineața!

Mulțumesc!

CRĂCIUNUL MEU

Isabel, cum e să citești în ziar despre prietenii sau familia ta?

Citesc cu foarte mult interes.

Se scriu atâtea despre familia mea.

Multe afirmații sunt false

sau greșite.

Dar da, citesc des despre ei.

Chioșcul la care merg de obicei

îmi dă toate publicațiile despre familia mea.

Vânzătorul mi le dă. Întotdeauna.

Spune-mi ce mănânci la micul-dejun.

Mai întâi, beau apă caldă cu limetă,

și iau niște vitamine.

Apoi, beau suc de grepfrut, mănânc un kiwi,

apoi iar grepfrut, de data asta fructul,

și niște semințe de in.

Ai zice că e hrană pentru păsări.

Asta e tot. La final, mă delectez cu un ceai de hibiscus.

Asta e rutina ta?

Și nu-mi place să fiu deranjată

înainte să termin micul-dejun.

Nu vreau să încep…

Chiar nu vreau să încep ziua

cu telefoane și cu stat la povești înainte de micul-dejun.

Nici cu fiicele tale nu vorbești la micul-dejun?

Nu, fiindcă mă întrerup prea des.

N-au niciun pic de respect.

Acum, și nepoții mă întrerup des.

În dimineața asta am fost întreruptă de Mateo, nepotul meu.

De obicei, mă întrerupe Miguel, cel mare.

Și mi-a spus: „Lala, eu la ușă, nu Mikey.”

Adică venise el, nu fratele lui.

El deschisese ușa, iar eu îl văzusem.

„Nu, Lala…”

„Eu am deschis-o.” Era așa de mândru că reușise.

Mor de dragul nepoților.

Trebuie să recunosc

că e mare lucru să ai nepoți.

Ai văzut că s-a scris în presă despre acest documentar?

Da, mi s-a spus.

Prietenii mi-au spus că au citit despre asta.

- N-ai participat niciodată la ceva așa… - Niciodată.

Ai avut emoții zilele trecute?

Am avut foarte mari emoții. M-am întrebat: „În ce m-am băgat?”

Nu-mi place să fiu în fața camerelor.

Nu mă exprim cu ușurința pe care o au copiii mei.

Și…

Nu am spontaneitatea cu care vorbesc ei.

Cum așa? Doar ți-ai petrecut viața în fața camerelor!

Mai degrabă am pozat.

Am fost fotografiată.

Există oameni…

care își pot exprima sentimentele cu ușurință.

Descriu exact prin ce trec, dar eu nu pot face asta.

- Încerci să pari puternică? - Exact.

Și chiar cred că sunt.

Da, am momente când îmi spun: „Nu sunt atât de puternică.”

De exemplu, când s-a îmbolnăvit Miguel.

Mi-a fost foarte greu.

Viața mea s-a schimbat radical în câteva secunde.

Îmi amintesc

că mă trezeam dimineața și mă gândeam:

„Nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă.”

Așadar, ce-i de făcut? Să fiu mai puternică. E singura cale.

Când avem timp, trebuie să verificăm paharele de cristal.

Unele sunt ciobite.

Trebuie înlocuite.

Îi spun lui Elías să le aducă și să le verificăm.

- Înlocuim ce e spart. - Da, neapărat.

Nu vreau să văd pahare ciobite, iar setul trebuie să fie complet.

Vorbesc cu Elías. Le verificăm și le înlocuim.

Apoi, La Despensa de Palacio. Dăm comandă de ciocolată?

Desigur.

Cadourile trebuie să fie gata până pe 24 decembrie.

- Bine. - Comandăm 44, ca de obicei?

- Mai bine 48 sau chiar mai multe. - Bine, o să sun.

Cu asta am terminat. Mai e ceva: trebuie eliberat subsolul.

Trebuie să facem curat pentru Crăciun. E un adevărat dezastru.

- Foarte bine. - Ar fi bine să ne ocupăm zilele astea.

O să cobor. Chemați-mă dacă vă trebuie ceva.

Dacă-mi amintesc ceva… Cum rămâne cu banca?

- Totul e aranjat. - Perfect!

- Foarte bine. - Mulțumesc!

- Înainte să pleci… - Perfect!

- Înainte să plec eu, de fapt… - Da, mă anunțați.

Mulțumesc!

Alicia mă ajută cu orice.

Cheamă instalatorul, merge la bancă, face de toate.

Primesc scrisori de la oameni care mă văd în reviste sau la TV.

De Crăciun, primesc multe scrisori și răspund la toate.

În casa asta sunt multe de făcut.

Ba trebuie schimbată o draperie, ba s-a stricat boilerul.

Sunt atâtea de făcut!

- Bună dimineața! - Bună dimineața, Elías!

- Schimb un bec care s-a ars. - Bravo!

Am multe ajutoare.

N-aș putea întreține casa fără ei. Îmi fac viața mai plăcută.

Sunt oamenii mei de nădejde.

Ramona e bucătarul nostru. Știe orice despre oricine.

Dacă ești bolnav, îți face o supă de pui gustoasă,

ca să te pună pe picioare și tot așa…

E sufletul acestei case.

Desigur, și șoferul e la fel de important.

Rafael rezolvă orice sarcină.

Am toată încrederea în el.

Elías a venit la noi ulterior,

dar s-a integrat perfect și toată lumea îl îndrăgește.

Toți fac parte din familie.

Creează o atmosferă plăcută aici.

Când vine cineva în vizită, îmi spune: „Mereu vin cu plăcere.”

„Ne simțim minunat aici.”

- Ce mai faci, Isabel? - Bună, Blas!

- Ce facem azi? - Începem cu acest exercițiu.

Dimineața fac gimnastică cu Blas.

Îndoaie genunchii, uită-te în față, arcuiește-ți mijlocul

și mișcă rapid brațele.

Nu-mi place.

Ultima serie.

Fără el, n-aș face mișcare deloc.

Doi, unu… Și ne oprim.

- Cum te simți? - Bine.

Când sunt în vacanță, îmi spune:

„Poți să faci exerciții pe bicicletă.” Îi spun: „Da, sigur.”

Dar nu o fac. Doar când cineva mă anunță…

„A venit antrenorul, doamnă.” Atunci cobor.

Dacă el n-ar veni, n-aș mișca un deget.

Sunt foarte leneșă când e vorba de sport.

Foarte bine. Inspirăm…

Nu prea voiam să vin în Spania,

fiindcă aveam un iubit filipinez pe care părinții mei nu-l agreau deloc.

Aproape săptămânal, un preot lua prânzul acasă la noi

și mama l-a rugat să vorbească cu mine.

Mi-a zis: „Uite, Isabel…

Părinții tăi au decis să te trimită la Madrid.”

„Dacă peste doi ani,

o să-l iubești tot pe băiatul ăsta, o să vă căsătoresc chiar eu.”

„Dar, mai întâi, du-te în Spania doi ani.”

Și am venit în Spania.

- Rafael, azi sper să nu fie fotografi. - Azi nu, doamnă.

- Am verificat și nu e nimeni. - Mă bucur. O să conduci liniștit.

- Unde mergem, doamnă? - Uite o mașină.

- Da. - Au apărut fotografii.

- Da. - Sunt aici.

- Grăbește-te! - Am înțeles.

- Au adus și „ciupercile”. - Da, microfoanele cu bureți.

- Ne urmăresc? - Nu, doamnă.

Îi urmăresc pe toți cei care stau în casa mea.

- Se iau după oricine, reporterii ăștia! - Exact.

Noroc că nu cunosc mașina asta. Nu știu că e a mea.

Are geamuri fumurii?

- Da. - Perfect!

Unde mergem, doamnă?

- La Massi. - Am înțeles.

- Trecem prin La Castellana? - Da, doamnă.

- Am locuit aici. - Serios?

Cu unchiul și mătușa mea. Când am venit la Madrid.

- Nu știam. - Cam prin zona asta.

- Aici? - Da.

În Plaza de Cuzco.

- Câți ani aveați? - Optsprezece.

Când am sosit în Spania, m-am bucurat de libertate.

În Filipine nu aveam voie să merg singură la petreceri.

Trebuia să fiu însoțită. Nu puteam să ies singură.

Mergeam cu șoferul și cu o fată.

Se așeza undeva și aștepta să se termine petrecerea.

Era îngrozitor.

Eram în urmă…

Filipine era cu 30 de ani în urma Spaniei.

Aici aveam libertate deplină.

Nu mai aveam oră de intrat în casă, puteam să merg unde voiam.

Adică în niciun caz la facultate.

Erați tânără, liberă și vă aflați în Madrid.

Da.

- O schimbare majoră. - Madridul e plin de viață.

Într-adevăr. N-ai cum să te plictisești.

Un oraș formidabil.

Când ai sosit la Madrid, mergeai la multe petreceri?

Nonstop.

- Mergeam nonstop. - La scurt timp, l-ai cunoscut pe Julio.

Așa e.

Nu l-a scurt timp, ci după un an.

Tomás Terry a dat o petrecere la Casa de Campo.

Ne-a invitat pe amândoi.

M-am dus cu un grup de prieteni

și l-am întâlnit pe Julio acolo.

Ți-a atras atenția?

Nu, deja aveam un plan. Eram cu prietenele mele.

și am luat-o pe strada Rosales, pe drum spre Casa de Campo.

Dintr-odată, au zis: „Ia uite cine-i aici!”

Erau Julio Ayesa și Julio Iglesias.

Julio era cu mașina.

Avea un Mercedes decapotabil, mi-l amintesc perfect.

Apoi…

Eram la semafor și ne-au întrebat: „Unde mergem?”

Le-am răspuns: „Și noi mergem la petrecerea lui Tomás.”

„Poate una dintre voi vrea să vină cu noi?”

Fetele au zis: „Luați-o pe Isabel.” Am protestat: „De ce eu? Nu!”