Bad Surgeon: Love Under the Knife

‎Chirurgii sunt un fel de supereroi.

‎Când lucrurile merg foarte prost ‎și avem probleme mari,

‎ei sunt cei care vrem să ne salveze.

‎Pe mâinile cui altcuiva ‎mai ești dispus să-ți lași viața?

‎O descoperire ca din filme.

‎Transplantul unui organ ‎crescut parțial în laborator.

‎- Paolo Macchiarini… ‎- Era un fel de supererou.

‎- Misiunea lui e de a salva lumea. ‎- Era un făcător de minuni.

‎Încercăm să creăm organe noi.

‎Trebuie să progresăm. Avem nevoie ‎de noi metode de a face un transplant.

‎Crede cu tărie ‎că poate scăpa lumea de suferință.

‎Se spunea că Paolo era chirurgul personal ‎al președintelui SUA și al Papei.

‎Dacă făceai o listă cu tot ce puteai dori ‎de la un bărbat, el le avea pe toate.

‎Îndeplinea toate criteriile.

‎Să știi că te iubesc. ‎Tot mai mult, în fiecare zi.

‎Era inteligent, sociabil. ‎Vorbea mai multe limbi.

‎Te iubesc.

‎Dar totul era o minciună.

‎Futu-i! Du-te dracului!

‎Toți fuseseră păcăliți de acest om.

‎Eram logodită cu un monstru.

‎Paolo era un escroc nemaivăzut.

‎De asta trebuia să-l oprim.

‎Paolo Macchiarini trata oamenii ‎ca pe niște cobai.

‎Expectora bucăți din propria-i carne.

‎Primul transplant de ficat, de rinichi, ‎de inimă… Au mers toate bine? Nu.

‎Eu cred că acesta e viitorul.

‎La următorii pacienți, ‎totul va merge mai bine.

‎Întrebarea e dacă tortura oamenii ‎până la moarte.

‎E cea mai mare escrocherie ‎din istoria medicinei.

‎Ar putea fi un impostor, dar și un geniu.

‎Poate chiar e pe cale să salveze omenirea.

‎Era un supererou, un superchirurg ‎și iubirea vieții mele?

‎Sau era un escroc periculos și un ucigaș?

‎CHIRURGUL RĂU

‎DRAGOSTE PE MUCHIE DE CUȚIT

‎În jurnalism, există o regulă sacră.

‎Nu te cuplezi cu subiectul unui reportaj.

‎Ca jurnalist, trebuie să fii obiectiv.

‎Când spui o poveste, ‎stai mult timp cu oamenii.

‎Petreci mult timp cu ei în situații intime

‎și nu poți să te apropii de cineva ‎și să începi o relație,

‎fiindcă obiectivitatea ta ‎s-ar duce de râpă.

‎Există un motiv întemeiat ‎pentru existența acestei linii invizibile.

‎Ea ajută la menținerea ‎integrității jurnalismului.

‎Dar, din păcate, nu așa a fost să fie.

‎Mi-am dorit să fiu jurnalistă ‎de când eram tânără.

‎Când eram mică, eram foarte timidă. ‎Dureros de timidă.

‎Nu mi-am dorit niciodată ‎să fiu în fața camerei.

‎Preferam să fiu în spatele ei.

‎Eram la apogeul carierei.

‎Îmi plăcea slujba de la NBC.

‎Îmi creșteam singură fiica

‎și nu căutam să am o relație.

‎NBC a vrut un reportaj ‎despre medicina regenerativă,

‎despre care nu auzisem ‎și nici nu știam ce e.

‎Am început să facem cercetări.

‎E un domeniu foarte interesant ‎și promițător al medicinei.

‎Scopul ultim este să obții ‎noi organe și alte părți ale corpului.

‎Dacă pierzi un membru sau ai un organ ‎compromis, îți fac unul nou la laborator.

‎ORGAN CRESCUT ÎN LABORATOR, TRANSPLANTAT

‎CERCETĂTOR FAIMOS

‎Și tot apărea un nume.

‎DEPĂȘIND LIMITELE

‎Doctorul Paolo Macchiarini.

‎E considerat un pionier în domeniu.

‎De la o operație importantă ‎la o descoperire ca din filme.

‎Medicii sărbătoresc astă-seară ‎o premieră medicală.

‎Transplantul unui organ ‎crescut parțial în laborator.

‎Prof. Paolo Macchiarini a operat ‎la Spitalul Karolinska din Stockholm,

‎ajutat de o echipă internațională.

‎Era poreclit „Superchirurgul”.

‎Era adorat și adulat.

‎Avea aproape un statut de zeu.

‎Devenise faimos pe plan mondial ‎și ajunsese în presă

‎prin folosirea unei proceduri inovatoare ‎bazate pe celule stem.

‎Chirurgii din Suedia au efectuat

‎primul transplant al unui organ sintetic.

‎Un bărbat de 36 de ani, bolnav de cancer, ‎a primit o trahee nouă.

‎Ca primă reacție, s-a uitat la mine ‎și a spus: „Ești nebun.”

‎A zis: „Ei bine?” Eu i-am zis: „Da, sunt.

‎Dar e singura șansă pe care o ai acum.”

‎„Și care e rata de succes?”

‎Am zis: „Nu știu.”

‎- „De ce?” ‎- „N-am mai făcut-o niciodată.”

‎CELULE STEM

‎Înlocuia traheea cu una din plastic.

‎Înmuiau traheea de plastic ‎în celulele stem ale pacientului.

‎Ideea era că celulele stem ‎se vor integra în acest tub de plastic,

‎care apoi urma ‎să fie implantat pacientului.

‎Într-o serie de articole, ‎e descris ca un fel de renegat.

‎Dispus să-și asume riscuri ‎pe care nu și le asuma nimeni.

‎Cu cât operația e mai complexă, ‎cu atât riscul e mai mare.

‎Primul transplant de ficat, de rinichi, ‎de inimă… Au mers toate bine? Nu.

‎Nu avem un glob de cristal ca să ne arate…

‎ca să vedem viitorul.

‎Eu cred că acesta este viitorul.

‎Mi-am zis: „Tipul ăsta e curajos.”

‎Voia să facă ceva ce nu făcea nimeni,

‎să salveze oameni care n-aveau altă șansă.

‎Le-am zis celor din echipa mea: ‎„Cu el trebuie să vorbim.”

‎Așa că am aranjat să-l cunoaștem.

‎Eram cu colegul meu.

‎Am ridicat privirea și el a intrat

‎și s-a uitat direct la mine.

‎Ochii ni s-au întâlnit. Și apoi…

‎Mi-a aruncat un mic zâmbet

‎și m-am simțit imediat ca o școlăriță.

‎Totul s-a întâmplat rapid, ‎într-o fracțiune de secundă.

‎Și m-am gândit: „Ce naiba a fost asta?”

‎Iar pe urmă mi-am zis: ‎„Orice ar fi fost, nu te mai gândi!”

‎M-am forțat ‎să-mi recapăt profesionalismul.

‎Și m-am adunat.

‎Probabil că mă înroșisem, sincer… ‎Dar se întâmplase ceva.

‎Ni se încrucișaseră privirile ‎și existase o scânteie.

‎M-am simțit brusc jenată.

‎Reportajul următor e despre cum avansul ‎tehnologiei celulelor stem salvează vieți.

‎Hannah Warren, de doi ani, ‎s-a născut fără trahee.

‎Exista doar o soluție.

‎Pe atunci, doctorul Macchiarini lucra ‎la cazul unei fetițe, Hannah Warren,

‎care ar fi devenit cea mai tânără persoană

‎care să primească ‎acest transplant revoluționar.

‎Nu putea mânca, nu putea înghiți,

‎nu putea face nimic ‎din ce poate face un bebeluș

‎și stătuse întreaga viață în spital.

‎Dar avea o personalitate grozavă.

‎Era de o bună dispoziție molipsitoare.

‎Hannah era un copil minunat.

‎- Era ca o rază de soare. ‎- Pupă-l pe tati!

‎Părinții ei erau disperați. Fuseseră ‎de multe ori pe punctul de a o pierde.

‎Era cât pe ce să renunțe.

‎Apoi l-au găsit pe dr. Macchiarini.

‎- Bună! ‎- Mulțumesc.

‎Un lucru foarte plăcut la Paolo…

‎e că nu e un chirurg obișnuit.

‎Pare că îi pasă cu adevărat.

‎Vrei să scapi de asta?

‎Pare că e o persoană de încredere.

‎Pare că e gata să-ți apere interesele.

‎Am decis să facem reportajul despre Hannah

‎și, evident, dr. Paolo Macchiarini ‎făcea parte din povestea ei.

‎Operația urma să aibă loc în Illinois, ‎iar Paolo plănuia să stea acolo o lună.

‎A trebuit să merg de câteva ori ‎în Illinois ca să filmez.

‎Când l-am filmat pe Paolo, ‎am început să glumim

‎că aducea cumva cu George Clooney,

‎fiindcă lui Paul îi plac motocicletele.

‎Era pe motocicletă

‎și i se potrivea de minune.

‎Multe fete de la birou erau în extaz.

‎Voiam să-l filmăm pe Paolo pe motocicletă,

‎așa că i-am închiriat una.

‎L-au filmat pe motocicletă.

‎Mai era închiriată pentru câteva ore. ‎A întrebat dacă vrea cineva să se plimbe.

‎Am ezitat.

‎Am întrebat dacă vrea vreunul să se ducă. ‎Au zis să merg eu.

‎Mi-a pus casca ‎și era foarte atent să o lege.

‎Încerca să mi-o potrivească, ‎căci nu reușeam.

‎Îmi amintesc că atunci am simțit ‎puțin din ceea ce simțisem

‎prima oară când ne-am privit în ochi, ‎la restaurantul din Boston.

‎Mi s-a părut cumva intim, ca un flirt.

‎M-am suit în spatele lui pe motocicletă.

‎A zis: „Ține-te bine! Vom merge repede.”

‎Când stai în spate, ‎îl ții strâns pe cel din față.

‎Era o zi frumoasă. Bătea vântul.

‎M-am ținut strâns de el.

‎Îmi amintesc că glumeam apoi cu prietenii

‎că am mers cu motocicleta ‎cu George Clooney.

‎Am început să ieșim la cină ‎între filmări sau la sfârșitul zilei,

‎și eram uluită de faptul că acest bărbat,

‎acest superchirurg,

‎era atât de atent și dispus să mă asculte

‎și atât de interesat de mine.

‎La scurt timp ‎după ce ne-am plimbat cu motocicleta,

‎am ieșit într-o seară la cină.

‎Stăteam la hotelul din Illinois. ‎Cred că eram la două etaje distanță.

‎Eram în lift, doar noi doi.

‎El urma să coboare primul.

‎Ușile s-au deschis.

‎Mi-a urat noapte bună, ‎apoi a ieșit din lift foarte încet.

‎Ținea ușa deschisă cu mâna

‎și s-a uitat la mine, eu m-am uitat la el,

‎iar ușile au început să se închidă ‎și i-am urat noapte bună.

‎Deodată, a împins ușile cu ambele mâini,

‎s-a aplecat și m-a sărutat.

‎A fost o mare surpriză.

‎Dar a fost și foarte romantic.

‎A fost ca într-un film.

‎Și mi-am zis: ‎„Rahat! Mă îndrăgostesc de el.”

‎Apoi m-am gândit…

‎„Fir-ar să fie!

‎Nu trebuie să mă îndrăgostesc de el. ‎Încă îl filmăm.”

‎Ia-mă în brațe și dă-mi un pupic!

‎Te iubesc mult.

‎M-am spălat pe dinți?

‎Da, nu-ți miroase urât respirația.

‎O să te gâdil.

‎Fratelui meu îi plăcea mult să fie tată

‎și voia să fie cât putea de bun ‎pentru fiica lui.

‎Eram cu nouă ani mai mare ‎decât Christopher

‎și mi-a plăcut să-mi fie frățior.